Prof.univ.dr. Ion Mânzat
F.M.Dostoievski (1821-1881), cu mult înaintea lui Sigmund Freud (1856-1939) şi Carl Gustav Jung (1875-1961) a realizat analize psihologice extrem de laborioase şi de revelatoare asupra inconştientului spiritual, asupra spiritului din adâncuri dintr-o multiplă perspectivă: mitico-creştină, psihologică, spiritologică, metafizică şi metapsihică.
În volumul „Psihologia creştină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud“ (Ed. Univers Enciclopedic, 1999) în cap.VII (P.251-281), am demonstrat că Dostoievski a făcut saltul de la psihologie la metapsihică şi spiritologie. La Dostoievski spiritul nu este cu totul altceva decât psihismul; sufletul şi spiritul sunt doar două nivele ale aceleiaşi dimensiuni. Astfel, între suflet şi spirit nu este o discontinuitate, ci un continuum, ceea ce nu exclude conflictele dintre ele. În universul spiritual al personajelor dostoievskiene există un conflict dramatic şi permanent între suflet şi spirit şi o multitudine de conflicte în interiorul spiritului omenesc. În străfundurile spiritului apar frecvent conexiuni, conflicte, complementarităţi şi sinergii între inconştient şi conştiinţă, preconştient şi supraconştiinţă, între inteligenţă şi intuiţie, între raţiunea creierului şi raţiunea inimii, etc.
Înaintea lui Freud, Jung şi Adler, spiritologul Dostoievski a descris, cu mijloacele sale artistice, atât sufletul inconştient, cât şi spiritul inconştient, atât bolile sufletului, cât şi pe cele ale spiritului, fără să le despartă sau să le distanţeze. La Dostoievski, spiritul este o prelungire înspre adânc a sufletului; sufletul şi spiritul conţin lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale spiritului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă.
În esenţă, în concepţia marelui spiritolog rus, spiritul uman conţine psihismul abisal şi conştiinţa arhaică, fiind situate mai în adânc decât la Freud, Jung, Adler, etc. Psihanaliştii freudieni pătrund până la „suprafaţa abisalului“, în timp ce Dostoievski forează în straturile cele mai adânci ale spiritului, până la Sine şi dincolo de Sine, unde în întunecatul abis licăresc luminiţe. „Lumina“ din spirit este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Cele două opuse extreme rareori se complementarizează pe deplin, nu apare niciodată o fuziune întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere. Disperarea, tip Kierkegaard, este atenuată de luminile speranţei care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa conţine în sine atât dragoste, cât şi ură, atât speranţă cât şi disperare. De aceea suferinţa este perpetuă şi funcţionează ca o caracteristică dinamizatoare a spiritului omenesc. Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale.
Dostoievski ne-a dovedit că adevărul şi libertatea sunt viaţă întru spirit. Patosul său pozitiv şi creator s-a manifestat într-o spiritologie creştină fundamentată pe religia libertăţii şi a iubirii. În „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fraţii Karamazov“) el afirmă religia libertăţii. Marele spiritolog rus a învăţat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să descopere chipul hristic în omul decăzut, în subom; el a învăţat iubirea de oameni, respectându-le libertatea sacră. El ne conduce prin întuneric, dar nu acesta este scopul său. Întunericul din abisurile spiritului uman iradiază lumină. La Freud abisalul este întuneric şi atât. Lumina lui Hristos biruie şi salvează spiritul, străbate orice întunecime. Dostoievski nu inventează o nouă religie, el rămâne credincios Adevărului etern şi tradiţiei creştine. Însă el este original prin analizele sale psihologice şi spiritologice, absolut unice şi inegalabile. Dostoievski reuşeşte să deştepte în creştini un nou duh, o mişcare creatoare care nu distruge nimic.
Adevărul asupra spiritului presupune o anumită stare spirituală, un anumit nivel de spiritualitate. Dacă lipseşte această condiţie, adevărul decade în ceva static, osificat. La Dostoievski adevărul nu este o realitate concretă, nu este un lucru împrumutat din domeniul vieţii concrete, o reflectare de tip pavlovist; el este o iluminare, o transfigurare a realităţii. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“(N.Berdiaev, 1993, p.27) pe care el nu-l cunoaşte încă, dar îl caută. Dostoievski confirmă existenţa adevărului ca lumină, care însă trebuie căutată în întuneric, adică în inconştient(Martin Heidegger spunea şi el că „adevărul este scoaterea din ascundere“). Adevărul dostoievskian are o esenţă spirituală, el reprezintă o pătrundere a spiritului în Sinele adânc.
Spiritologia lui Dostoievski nu rămâne niciodată la suprafaţa vieţii; de la abisalul „de suprafaţă“ al lui Freud invadat de sexualitate, Dostoievski sapă şi forează în străfunduri. „Autorul Karamazovilor a fost un pneumatolog, întotdeauna psihologia lui se cufundă până în viaţa spiritului, nu a sufletului, până la întâlnirea lui Dumnezeu cu diavolul“(N.Berdiaev,1992, p.144). Întemeind spiritologia creştină, Dostoievski ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conştiinţa noastră către problemele spirituale, ultime. Psihologia subterană reprezintă doar o porţiune a căii spirituale umane. Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, el iese din acest cerc introducându-ne în imperiul spiritului.
Drumul spiritologiei dostoievskiene este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului spiritual. Acest drum este excepţional descris de Berdiaev: „Drumul spre lumină şerpuieşte prin întuneric. Măreţia lui Dostoievski constă în faptul că ne-a arătat lumina iradiind din întuneric, dar sufletul rus este înclinat să se scufunde în hăul întunericului şi să rămână acolo cât mai mult. Ieşirea din neant este chinuitoare, caracterul stihial apasă asupra sufletului. Dostoievski înseamnă o întoarcere înăuntru, spre profunzimile spirituale, spre experienţa spirituală, înseamnă o redare către om a propriei profunzimi spirituale“ (N.Berdiaev, 1992, p.22).
Dostoievski arată că în vise activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită, şi din adâncul subconştientului se ivesc imagini confuze, nesintetizate.
Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar. De la Dostoievski învăţăm că cine aspiră să se realizeze întru spirit şi prin spirit nu se poate feri nici de bucuriile, nici de amărăciunea gândului că existenţa, atunci când este conştientă de menirea ei, este o împlinire de paradoxuri.
Iubirea dostoievskiană(spre deosebire de libidoul freudian) nu este o substanţă organică, ci tot ce poate fi mai spiritual(de pildă, iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov, iubirea lui Mîşkin, a lui Ipollit). Pentru iubirea aceasta nu există spaţiu şi graniţe de izolare a Eurilor. Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea Eului propriu ca să vadă şi să primească conţinutul altor Euri. Şi, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă şi Eurile pe care le vizează. Este deschiderea braţelor spiritului pentru a îmbrăţişa ceea ce de altfel este lângă el, dar este făcut invizibil printr-un văl de vrajă.
După cum susţine şi M.Bahtin (1970, p.250) romanul lui Dostoievski are unicitate pentru că este un roman spiritologic, care este mai mult decât romanul psihologic, de analiză introspectivă. După Dostoievski, au mai încercat genul Lev Tolstoi, Marcel Proust, Edgar Allan Poe, Thomas Mann, Stefan Zweig, Franz Kafka, surorile Bronte, Virginia Woolf, William Faulkner, etc. Este remarcabilă predilecţia pentru noapte a lui Dostoievski, ca timp de desfăşurare a acţiunii. Noaptea este în armonie cu spiritualitatea sa tenebroasă, cu halucinaţiile, cu delirurile şi visele personajelor. Timpul preferat al spovedaniilor, al crimelor şi al sinuciderilor este noaptea.
Spiritologia dostoievskiană este o cale care ne poate conduce spre căutarea umanului pierdut.
În volumul „Psihologia creştină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud“ (Ed. Univers Enciclopedic, 1999) în cap.VII (P.251-281), am demonstrat că Dostoievski a făcut saltul de la psihologie la metapsihică şi spiritologie. La Dostoievski spiritul nu este cu totul altceva decât psihismul; sufletul şi spiritul sunt doar două nivele ale aceleiaşi dimensiuni. Astfel, între suflet şi spirit nu este o discontinuitate, ci un continuum, ceea ce nu exclude conflictele dintre ele. În universul spiritual al personajelor dostoievskiene există un conflict dramatic şi permanent între suflet şi spirit şi o multitudine de conflicte în interiorul spiritului omenesc. În străfundurile spiritului apar frecvent conexiuni, conflicte, complementarităţi şi sinergii între inconştient şi conştiinţă, preconştient şi supraconştiinţă, între inteligenţă şi intuiţie, între raţiunea creierului şi raţiunea inimii, etc.
Înaintea lui Freud, Jung şi Adler, spiritologul Dostoievski a descris, cu mijloacele sale artistice, atât sufletul inconştient, cât şi spiritul inconştient, atât bolile sufletului, cât şi pe cele ale spiritului, fără să le despartă sau să le distanţeze. La Dostoievski, spiritul este o prelungire înspre adânc a sufletului; sufletul şi spiritul conţin lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale spiritului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă.
În esenţă, în concepţia marelui spiritolog rus, spiritul uman conţine psihismul abisal şi conştiinţa arhaică, fiind situate mai în adânc decât la Freud, Jung, Adler, etc. Psihanaliştii freudieni pătrund până la „suprafaţa abisalului“, în timp ce Dostoievski forează în straturile cele mai adânci ale spiritului, până la Sine şi dincolo de Sine, unde în întunecatul abis licăresc luminiţe. „Lumina“ din spirit este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Cele două opuse extreme rareori se complementarizează pe deplin, nu apare niciodată o fuziune întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere. Disperarea, tip Kierkegaard, este atenuată de luminile speranţei care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa conţine în sine atât dragoste, cât şi ură, atât speranţă cât şi disperare. De aceea suferinţa este perpetuă şi funcţionează ca o caracteristică dinamizatoare a spiritului omenesc. Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale.
Dostoievski ne-a dovedit că adevărul şi libertatea sunt viaţă întru spirit. Patosul său pozitiv şi creator s-a manifestat într-o spiritologie creştină fundamentată pe religia libertăţii şi a iubirii. În „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fraţii Karamazov“) el afirmă religia libertăţii. Marele spiritolog rus a învăţat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să descopere chipul hristic în omul decăzut, în subom; el a învăţat iubirea de oameni, respectându-le libertatea sacră. El ne conduce prin întuneric, dar nu acesta este scopul său. Întunericul din abisurile spiritului uman iradiază lumină. La Freud abisalul este întuneric şi atât. Lumina lui Hristos biruie şi salvează spiritul, străbate orice întunecime. Dostoievski nu inventează o nouă religie, el rămâne credincios Adevărului etern şi tradiţiei creştine. Însă el este original prin analizele sale psihologice şi spiritologice, absolut unice şi inegalabile. Dostoievski reuşeşte să deştepte în creştini un nou duh, o mişcare creatoare care nu distruge nimic.
Adevărul asupra spiritului presupune o anumită stare spirituală, un anumit nivel de spiritualitate. Dacă lipseşte această condiţie, adevărul decade în ceva static, osificat. La Dostoievski adevărul nu este o realitate concretă, nu este un lucru împrumutat din domeniul vieţii concrete, o reflectare de tip pavlovist; el este o iluminare, o transfigurare a realităţii. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“(N.Berdiaev, 1993, p.27) pe care el nu-l cunoaşte încă, dar îl caută. Dostoievski confirmă existenţa adevărului ca lumină, care însă trebuie căutată în întuneric, adică în inconştient(Martin Heidegger spunea şi el că „adevărul este scoaterea din ascundere“). Adevărul dostoievskian are o esenţă spirituală, el reprezintă o pătrundere a spiritului în Sinele adânc.
Spiritologia lui Dostoievski nu rămâne niciodată la suprafaţa vieţii; de la abisalul „de suprafaţă“ al lui Freud invadat de sexualitate, Dostoievski sapă şi forează în străfunduri. „Autorul Karamazovilor a fost un pneumatolog, întotdeauna psihologia lui se cufundă până în viaţa spiritului, nu a sufletului, până la întâlnirea lui Dumnezeu cu diavolul“(N.Berdiaev,1992, p.144). Întemeind spiritologia creştină, Dostoievski ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conştiinţa noastră către problemele spirituale, ultime. Psihologia subterană reprezintă doar o porţiune a căii spirituale umane. Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, el iese din acest cerc introducându-ne în imperiul spiritului.
Drumul spiritologiei dostoievskiene este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului spiritual. Acest drum este excepţional descris de Berdiaev: „Drumul spre lumină şerpuieşte prin întuneric. Măreţia lui Dostoievski constă în faptul că ne-a arătat lumina iradiind din întuneric, dar sufletul rus este înclinat să se scufunde în hăul întunericului şi să rămână acolo cât mai mult. Ieşirea din neant este chinuitoare, caracterul stihial apasă asupra sufletului. Dostoievski înseamnă o întoarcere înăuntru, spre profunzimile spirituale, spre experienţa spirituală, înseamnă o redare către om a propriei profunzimi spirituale“ (N.Berdiaev, 1992, p.22).
Dostoievski arată că în vise activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită, şi din adâncul subconştientului se ivesc imagini confuze, nesintetizate.
Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar. De la Dostoievski învăţăm că cine aspiră să se realizeze întru spirit şi prin spirit nu se poate feri nici de bucuriile, nici de amărăciunea gândului că existenţa, atunci când este conştientă de menirea ei, este o împlinire de paradoxuri.
Iubirea dostoievskiană(spre deosebire de libidoul freudian) nu este o substanţă organică, ci tot ce poate fi mai spiritual(de pildă, iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov, iubirea lui Mîşkin, a lui Ipollit). Pentru iubirea aceasta nu există spaţiu şi graniţe de izolare a Eurilor. Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea Eului propriu ca să vadă şi să primească conţinutul altor Euri. Şi, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă şi Eurile pe care le vizează. Este deschiderea braţelor spiritului pentru a îmbrăţişa ceea ce de altfel este lângă el, dar este făcut invizibil printr-un văl de vrajă.
După cum susţine şi M.Bahtin (1970, p.250) romanul lui Dostoievski are unicitate pentru că este un roman spiritologic, care este mai mult decât romanul psihologic, de analiză introspectivă. După Dostoievski, au mai încercat genul Lev Tolstoi, Marcel Proust, Edgar Allan Poe, Thomas Mann, Stefan Zweig, Franz Kafka, surorile Bronte, Virginia Woolf, William Faulkner, etc. Este remarcabilă predilecţia pentru noapte a lui Dostoievski, ca timp de desfăşurare a acţiunii. Noaptea este în armonie cu spiritualitatea sa tenebroasă, cu halucinaţiile, cu delirurile şi visele personajelor. Timpul preferat al spovedaniilor, al crimelor şi al sinuciderilor este noaptea.
Spiritologia dostoievskiană este o cale care ne poate conduce spre căutarea umanului pierdut.
BIBLIOGRAFIE:
Bahtin M.M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Bucureşti, Ed.Univers,1970.
Berdiaev N., Filosofia lui Dostoievski, Iaşi, Ed.Institutul European, 1992.
Berdiaev N., Adevăr şi revelaţie, Timişoara, Ed.de Vest, 1993.
Colsenet E., La vie inconscient de l’esprit, Paris, Librairie Bailliere et Cie,1880.
Dostoievski F.M., Fraţii Karamazov, Bucureşti, Ed. Pentru Literatură Universală, 1965.
Freud S., Totem şi tabu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
Jung C.G., Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Bucureşti, Ed.Teora, 1997.
Marinov V., Figuri ale crimei la Dostoievski. Crime, deliruri şi culpabilităţi în „Crimă şi pedeapsă“, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1993.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu