Atunci când vorbim de Soljeniţîn, vorbim despre istoria unui miracol; vorbim de o istorie brăzdată de riduri adânci, care s-a desfăşurat sub semnul prigoanei regimului comunist bolşevic, al cancerului şi al deportării, şi, nu în ultimul rând, al exilului, o istorie care a întâmpinat opresiunea sistemului şi oprobriul public înăuntrul spaţiului sovietic, precum şi dincolo de „Cortina de Fier”.„Pavilionul canceroşilor”, ajuns clandestin în Occident şi publicat în 1968, este o experienţă uluitoare, marcată de agonie şi neputinţă, de deznădejde şi suferinţă, de speranţă şi regenerare spirituală. Propriul trup te trimite în anticamera morţii. Pavel Nikolaevici Rusanov este unul din acei oameni pe care cancerul îi condamnă la tăcere veşnică, fără a-i acorda dreptul la replică. Tumoarea se hrăneşte din amintiri, din remuşcări şi din dorinţele cele mai profunde, se transpune sufeltului într-o devenire empatică şi se interpune între tine şi lumea „din afară”:
Simţi o înţepătură sub gât şi tumoarea surdă, indiferentă, îşi făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Şi, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia şi rotaţia cadrelor – toate acestea rămăseseră dincolo – de partea cealaltă – a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov. Singur.
În faţa acestei „justiţii”, suferinzii de cancer sunt egali în toate privinţele. Dar secretarul de Partid Rusanov pare să nu înţeleagă că, „între maxilar şi claviculă” nu are „nici relaţii, nici merite, nici apărători”. Când moartea e atât de aproape, criteriul funcţiei devine insignifiant; totul se spulberă, iar fatalitatea e îngrozitoare. Ceea ce rămâne e nădejdea de a submina boala, de a o sfida şi a o face sa cedeze. Cel care încearcă să dea un răspuns acestor frământări e Kostoglotov Filiminovici (Oleg), un deportat „pe vecie”, bolnav de cancer şi el, la fel ca Soljeniţîn însuşi în anii 50’. El crede cu tărie că în om există o putere ascunsă de a ieşi învingător din toate încercările la care e supus, „ceva absolut indestructibil, foarte înalt”, „o fărâmă din Spiritul Universal” care se relevă în fiinţa lui Dumnezeu. De aceea, Oleg propune soluţia unei tămăduiri „spontane” şi îşi argumentează depoziţia în sensul evoluţiei tumorii în raport cu activitatea sistemului nervos central. La nivelul care separă creierul de restul corpului există o "barieră" cu rol în securizarea activităţii sărurilor de sodiu şi potasiu. Atâta timp cât substanţele şi microbii letali nu trec această barieră, omul rămâne în viaţă. Interesant este că rezistenţa barierei depinde de proporţia în care se găsesc cele două elemente, sodiul, respectiv potasiul. Dacă se creează un dezechilibru, provocat de predominanţa unuia sau altuia, de superioritatea în materie de concentraţie, respectiva "barieră" va ceda inevitabil iar organismul va sucomba. Controlul întregului proces îl deţine - în mod surprinzător - chiar omul. Totul depinde de starea sa de spirit, fapt de-a dreptul uluitor. "Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, atunci când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subţiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepţională minune!" Cel care decide asupra propriei vieţi e, astfel, omul însuşi. Tămăduirea e în puterea noastră atâta timp cât alegem să nu ne dăm bătuţi şi să luptăm cu boala. Această „forţă” care sălăşluieşte inconştient, dar latent în profunzimea fiinţei noastre trebuie stimulată, cu libertatea gândului, să iasă la iveală atunci când totul pare pierdut. De altfel, aparatura specializată de tip Röentgen, care iniţial s-a dovededit un remediu viabil cel puţin în cazul lui Oleg, e neputincioasă, fluctuantă, cedează inevitabil sub presiunea tumorii.
Simpatia pe care o manifestă faţă de doctoriţa Vera Gangart, discuţiile în contradictoriu cu ceilalţi pacienţi, precum şi convorbirile cu bătrânul Şulubin îi prilejuiesc lui Kostoglotov reintegrarea în colectivitate. Soljeniţîn pătrunde în conştiinţa protagonistului său, ceea ce îi acordă prilejul să manifeste o înclinare specială spre comuniunea familială, singura necesară cu adevărat şi, totodată, în stare să asigure linişte şi echilibru în viaţa personală. Astfel, nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica. Dar oamenii au uitat să se bucure de ceea ce li se oferă, de ceea ce le este întotdeauna la îndemână; sunt în permanenţă nemulţumiţi şi consideră că totul a devenit prea comun, obişnuit şi demodat. Astăzi nu mai apreciem la adevărata valoare, sau aproape că nu mai apreciem deloc orice e binevenit sufletului şi trupului: O pâine albă - ce bucurie! Un film bun - ce bucurie! La librărie Pautovski în două volume - ce bucurie! De aceea, trebuie să regăsim şi să revalorizăm adevăratul spirit al lumii şi al omului, să salvăm ceea ce a rămas să fie salvat. Oleg este purtătorul acestui mesaj.
Finalmente, resemnat după ce îşi reprimă sentimentele faţă de Vega, personajul lui Soljeniţîn părăseşte clinica de oncologie în sfârşit tămăduit de boala care îl măcinase atâta timp şi revine în aceeaşi lume, frământată de aceleaşi griji, obsesii şi prejudecăţi, populată de aceiaşi oameni surzi şi indiferenţi la suferinţele celor din jur; asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus. „Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă...”
Mesajul lui Soljeniţîn este expresia simţământului vieţii, abordată în toate aspectele ei, bune sau mai puţin plăcute; e, în sfârşit o experienţă extraordinară care lansează şi obligă la inevitabila întrebare: „Ce îi ţine pe oameni în viaţă?”.
Odihneşte-te în pace, ALEXANDR SOLJENIŢÎN!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu