INIMA ŞI EVANGHELIA
Din noroi este inima ta şi tot din noroi este şi hârtia pe care este scrisă Evanghelia. Şi pe una, şi pe cealaltă, a scris Duhul dătător de viaţă. De aceea, întâiul scris se potriveşte cu celălalt; cel dintâi rupe peceţile celuilalt, cel dintâi îl tălmăceşte pe celălalt. Când, din pricina patimii ei, lumea o arde pe cea dintâi, şi cea de-a doua este în primejdie să fie mistuită de foc.
EVA ŞI MARIA
Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: "femeia s-a făcut pricină suferinţei, femeia s-a făcut şi pricină a mântuirii." Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o prmejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s-a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, neapărat o însemnătate, dacă n-ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru.
RĂSĂRITUL ŞI APUSUL
Apusul trăieşte în zbucium, Răsăritul în resemnare. Apusul ronţăie neîncetat din Pomul Cunoaşterii, dar se simte tot mai flămând de cunoaştere. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să-i culeagă roada. Apusul ţine la organizare, Răsăritul la organism. Apusul întocmeşte neobosit lucrurile din afară, în vreme ce însuşirile lăuntrice îi pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit însuşirile dinlăuntru, în vreme ce lucrurile din afară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte înfricoşate turnuri babilonice, însă, pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate, ele se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, izbutind să dăltuiască pietre nespus de frumoase, dar nu este în stare să zidească din ele o clădire.
În Apus se cultivă lucrurile, şi lucrurile strălucesc, dar omul se sălbăticeşte din ce în ce mai mult şi se acoperă de întuneric; în Răsărit se cultivă câţiva oameni şi câţiva dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticie şi cresc în ciulini.
Apusul crede în primul rând în lucrarea omului, în al doilea rând în lucrarea lui Dumnezeu şi în al treilea rând în Dumnezeu; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar dispreţuieşte lucrarea lui Dumnezeu şi înlătură lucrarea omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea este numai în Dumnezeu; şi de aceea Răsăritul are unitate lăuntrică, dar nu vrea să o împărtăşească cu cele din afară. De aceea activitatea Apusului se preschimbă aşa de des în război, iar pacea Răsăritului în resemnare.
Dar pentru ce se întâmplă toate acestea? mă întrebi. Pentru că Apusul nu şi-l poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-l poate însuşi pe Iisus. Cu alte cuvinte, pentru că Apusul îl preţuieşte pe om şi nu-L preţuieşte pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul îl preţuieşte pe Dumnezeu, dar nu-l preţuieşte pe om.
De aceea Apusul trăieşte în zbucium, iar răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate îmbrăţişa Răsăritul din pricina nirvanei, nici Apusul din pricina săbiilor.
Iată, Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumul şi resemnarea sunt seminţe în aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se ciocnesc în fiecare om. Nu reprezintă o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar reprezenta vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni în om şi în lume; zbuciumul şi resemnarea ar fi înlocuite, atunci, cu puterile bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi ale Răsăritului, şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar omul sănătos şi întreg este optimist. Atunci lucrarea şi credinţa - opusul bolilor amintite - vor înflori peste gunoiul zbuciumării şi al resemnării.
ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU
Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare. este o depărtare între om şi Dumnezeu unde omul se face nevăzut, iar Dumnezeu rămâne; şi mai este o altă depărtare unde Dumnezeu se face nevăzut, iar omul rămâne. A spune că nu este Dumnezeu nu dovedeşte nu dovedeşte absolut nimic despre Dumnezeu, ci arată numai măsura depărtării de Dânsul a celui ce spune că nu este Dumnezeu. Când cel ce spune că nu este Dumnezeu se întoarce la crdinţa în Dânsul, dovedeşte prin aceasta doar că depărtarea dintre el şi Dumnezeu s-a micşorat.
A FI OM, PUŢIN ESTE
Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limbă din piatră şi va vesti lumii. Dacă eşti în temniţă pentru dreptate, toate stelele vor străluci deasupra închisorii tale şi vor lucra pentru libertatea ta. Dacă eşti la spânzurătoare pentru dreptate, toate cerurile nu vor avea astâmpăr şi vor lucra ca să preschimbe moartea în viaţă. "Fii om" este puţin spus. "Fiţi dumnezei", zice Sfânta Scriptură. "Fii om" este un program scurt. "Fiţi dumnezei" este programul cel mai înalt. Flămânziţi, niciun program nu vă va sătura, în afară de cel mai înalt.
Însetaţi, niciun program nu vă va adăpa, în afară de cel mai înalt. Cei ce vă şoptesc la ureche "fiţi oameni", de fapt vă şoptesc "fiţi ceea ce sunteţi", dar în alt chip. Iar Dumnezeu, cu încredere în voi, vă şopteşte taina cea mai înaltă şi cea mai dragă: "Fiţi dumnezei!" Şi nimic mai mult decât aceasta nu se poate spune. Dincolo de aceasta, cuvintele se pierd, iar tăcerea se face grăitoare.
HRISTOS ESTE UN IMIGRANT ÎN ISTORIE
Hristos este un imigrant în istoria omenirii.
El nu este rodul niciunei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat e pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să împlinească trei îndatoriri: - să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; - să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; - să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia ăntregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.
DREPTATEA LUI PILAT
Despre ce dreptate vorbeşti tu? Nu ne îndatorează oare Dumnezeu în fiecare zi mai mult decât putem plăti? Şi totuşi, Dumnezeu nu se plânge de neplata datoriei. Despre ce legi vorbeşti tu? Cel ce nu este în stare să împlinească şi puţinele datorii pe care i le cer legile nu se poate numi nici cetăţean, cu atât mai puţin erou, şi cel mai puţin sfânt. Clica din Ierusalim, în frunte cu Pilat, nu va răspunde pentru neîmplinirea legilor statului, dar va răspunde pentru răstignirea lui Dumnezeu.
Când omul împlineşte toate legile, atunci poate spune: "am ajuns la măsura animalului", pentru că animalul trăieşte întocmai după legea rânduită lui. Cine nu a ajuns la măsura animalului, cum va ajunge la măsura lui Dumnezeu?
FRUMUSEŢEA OMULUI
Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului. Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare. Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun. Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.
Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor dfinţi şi a oamenilor răi. Însă nu este nicio plidă, în afara închipuitelor basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nicio altă lume nu ia seamă. Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseşea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?
CÂND VOM FI FERICIŢI?
Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire - şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.
Din noroi este inima ta şi tot din noroi este şi hârtia pe care este scrisă Evanghelia. Şi pe una, şi pe cealaltă, a scris Duhul dătător de viaţă. De aceea, întâiul scris se potriveşte cu celălalt; cel dintâi rupe peceţile celuilalt, cel dintâi îl tălmăceşte pe celălalt. Când, din pricina patimii ei, lumea o arde pe cea dintâi, şi cea de-a doua este în primejdie să fie mistuită de foc.
EVA ŞI MARIA
Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: "femeia s-a făcut pricină suferinţei, femeia s-a făcut şi pricină a mântuirii." Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o prmejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s-a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, neapărat o însemnătate, dacă n-ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru.
RĂSĂRITUL ŞI APUSUL
Apusul trăieşte în zbucium, Răsăritul în resemnare. Apusul ronţăie neîncetat din Pomul Cunoaşterii, dar se simte tot mai flămând de cunoaştere. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să-i culeagă roada. Apusul ţine la organizare, Răsăritul la organism. Apusul întocmeşte neobosit lucrurile din afară, în vreme ce însuşirile lăuntrice îi pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit însuşirile dinlăuntru, în vreme ce lucrurile din afară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte înfricoşate turnuri babilonice, însă, pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate, ele se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, izbutind să dăltuiască pietre nespus de frumoase, dar nu este în stare să zidească din ele o clădire.
În Apus se cultivă lucrurile, şi lucrurile strălucesc, dar omul se sălbăticeşte din ce în ce mai mult şi se acoperă de întuneric; în Răsărit se cultivă câţiva oameni şi câţiva dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticie şi cresc în ciulini.
Apusul crede în primul rând în lucrarea omului, în al doilea rând în lucrarea lui Dumnezeu şi în al treilea rând în Dumnezeu; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar dispreţuieşte lucrarea lui Dumnezeu şi înlătură lucrarea omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea este numai în Dumnezeu; şi de aceea Răsăritul are unitate lăuntrică, dar nu vrea să o împărtăşească cu cele din afară. De aceea activitatea Apusului se preschimbă aşa de des în război, iar pacea Răsăritului în resemnare.
Dar pentru ce se întâmplă toate acestea? mă întrebi. Pentru că Apusul nu şi-l poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-l poate însuşi pe Iisus. Cu alte cuvinte, pentru că Apusul îl preţuieşte pe om şi nu-L preţuieşte pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul îl preţuieşte pe Dumnezeu, dar nu-l preţuieşte pe om.
De aceea Apusul trăieşte în zbucium, iar răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate îmbrăţişa Răsăritul din pricina nirvanei, nici Apusul din pricina săbiilor.
Iată, Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumul şi resemnarea sunt seminţe în aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se ciocnesc în fiecare om. Nu reprezintă o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar reprezenta vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni în om şi în lume; zbuciumul şi resemnarea ar fi înlocuite, atunci, cu puterile bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi ale Răsăritului, şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar omul sănătos şi întreg este optimist. Atunci lucrarea şi credinţa - opusul bolilor amintite - vor înflori peste gunoiul zbuciumării şi al resemnării.
ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU
Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare. este o depărtare între om şi Dumnezeu unde omul se face nevăzut, iar Dumnezeu rămâne; şi mai este o altă depărtare unde Dumnezeu se face nevăzut, iar omul rămâne. A spune că nu este Dumnezeu nu dovedeşte nu dovedeşte absolut nimic despre Dumnezeu, ci arată numai măsura depărtării de Dânsul a celui ce spune că nu este Dumnezeu. Când cel ce spune că nu este Dumnezeu se întoarce la crdinţa în Dânsul, dovedeşte prin aceasta doar că depărtarea dintre el şi Dumnezeu s-a micşorat.
A FI OM, PUŢIN ESTE
Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limbă din piatră şi va vesti lumii. Dacă eşti în temniţă pentru dreptate, toate stelele vor străluci deasupra închisorii tale şi vor lucra pentru libertatea ta. Dacă eşti la spânzurătoare pentru dreptate, toate cerurile nu vor avea astâmpăr şi vor lucra ca să preschimbe moartea în viaţă. "Fii om" este puţin spus. "Fiţi dumnezei", zice Sfânta Scriptură. "Fii om" este un program scurt. "Fiţi dumnezei" este programul cel mai înalt. Flămânziţi, niciun program nu vă va sătura, în afară de cel mai înalt.
Însetaţi, niciun program nu vă va adăpa, în afară de cel mai înalt. Cei ce vă şoptesc la ureche "fiţi oameni", de fapt vă şoptesc "fiţi ceea ce sunteţi", dar în alt chip. Iar Dumnezeu, cu încredere în voi, vă şopteşte taina cea mai înaltă şi cea mai dragă: "Fiţi dumnezei!" Şi nimic mai mult decât aceasta nu se poate spune. Dincolo de aceasta, cuvintele se pierd, iar tăcerea se face grăitoare.
HRISTOS ESTE UN IMIGRANT ÎN ISTORIE
Hristos este un imigrant în istoria omenirii.
El nu este rodul niciunei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat e pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să împlinească trei îndatoriri: - să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; - să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; - să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia ăntregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.
DREPTATEA LUI PILAT
Despre ce dreptate vorbeşti tu? Nu ne îndatorează oare Dumnezeu în fiecare zi mai mult decât putem plăti? Şi totuşi, Dumnezeu nu se plânge de neplata datoriei. Despre ce legi vorbeşti tu? Cel ce nu este în stare să împlinească şi puţinele datorii pe care i le cer legile nu se poate numi nici cetăţean, cu atât mai puţin erou, şi cel mai puţin sfânt. Clica din Ierusalim, în frunte cu Pilat, nu va răspunde pentru neîmplinirea legilor statului, dar va răspunde pentru răstignirea lui Dumnezeu.
Când omul împlineşte toate legile, atunci poate spune: "am ajuns la măsura animalului", pentru că animalul trăieşte întocmai după legea rânduită lui. Cine nu a ajuns la măsura animalului, cum va ajunge la măsura lui Dumnezeu?
FRUMUSEŢEA OMULUI
Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului. Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare. Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun. Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.
Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor dfinţi şi a oamenilor răi. Însă nu este nicio plidă, în afara închipuitelor basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nicio altă lume nu ia seamă. Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseşea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?
CÂND VOM FI FERICIŢI?
Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire - şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu