Ce înţelegem din parabola fiului risipitor

Omul s-a născut în casa tatălui său, a primit o educaţie şi putea să continue să trăiască lucrând pentru tatăl său, dar viaţa asta i s-a părut şi grea şi fără sens. Atunci a părăsit casa şi a plecat în căutarea altei vieţi, a altei munci. A umblat din loc în loc, ba nu-i plăcea ceva, ba nu era acceptat şi era gonit, iar atunci, ajuns la capătul răbdării, şi-a amintit de casă. Şi numai atunci a găsit binele, la întorcerea la cel de care fugise, la tatăl lui. La fel se întâmplă şi cu viaţa oamenilor care lasă în urmă viaţa firească trăită după voia Tatălui Dumnezeiesc şi întru slujirea Lui. La fel suferă ieşind din voia Lui şi tot aşa găsesc liniştea şi bucuria întorcându-se acasă, la El, la împlinirea voinţei Lui.

Lev Tolstoi

Fiul risipitor se întoarce la Cel Dintâi. Resimte îmbrăţişarea primordială a dumnezeirii şi află siguranţa în mâna celui de la Care a purces. A străbătut infinit prin lume, şi-a cheltuit viaţa în deşertăciuni şi a ajuns, în cele din urmă, să sărăcească de pe urma libertăţii pe care "şi-a asumat-o". Dar Tatăl nu a încetat vreo clipă să-l aştepte. Îl vede acum desculţ, pribegind spre drumul spre casă. Îi iese în întâmpinare, îl sărută cu o căldură paternă ce subjugă orice canon, iar nenorocitul cade la picioarele sale, implorând iertarea de care nu se face vrednic. Dar Stăpânul nu îl mustră, ci dă poruncă argaţilor să îl îmbrace în haină nouă şi să junghie viţelul cel gras, "căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" .
Fiul era pierdut şi "s-a aflat"; şi-a aflat condiţia pământească de păcătos. Şi a înviat în momentul în care a resimţit gustul roşcovelor, al libertăţii sale iresponsabile. Cât de mult căzuse! Hristos şi-a întins braţul puternic şi l-a tras din noroiul deznădejdii. Iar atunci conştiinţa lui s-a trezit la realitate. A luat drumul "Exodului", al trecerii din moartea spirituală la viaţă.

În tabloul lui Rembrandt, chipul Bătrânului redă atât de magnific bunătatea şi iertarea, în vreme ce pe mâinile sale, rezemate pe umerii fiului, vedem oboseala bătrâneţii şi a aşteptării; chipul său revarsă lumină asupra celuilat, aproape ascuns în pieptul părintelui, marcat de un profund regret. Istoricul de artă britanic Kenneth Clark scria că oricine ar avea ocazia să vadă originalul ar putea fi scuzat dacă ar afirma că este "cel mai desăvârşit tablou pictat vreodată".