În China exista încă din veacul al 17-lea o mică comunitate ortodoxă provenită din Albazin, Siberia. În 1685, chinezii ocupaseră Albazinul şi înrobiseră un număr însemnat de cazaci şi albazini. Patruzeci şi cinci dintre aceştia erau ortodocşi. Împreună cu ei, a fost înrobit şi preotul lor, pe nume Maxim Leontiev. Întrucât aceştia erau meşteri iscusiţi la confecţionarea de arcuri, împăratul Chinei, K'ang-hsi i-a luat la curtea sa din Pekin (Beijingul de astăzi). I-a tratat bine, ba chiar le-a cedat şi un templu budist în Peikuan, un cartier nord-estic al Pekinului, pe care l-au preschimbat în biserică creştină, aşezând acolo o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae al Mirelor Likiei, pe care o aduseseră cu ei.
Când albanizii se căsătoreau cu femei chineze, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele lui Hristos, Sfânta Înţelepciune (Sofia) a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica sfântului Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sfânta Sofia.
Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Chinezii pricepuseră însă intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze cu suspiciune activitatea micii Biserici.
De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de "lucrările misionare" ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin "diplomaţia tunului", dând dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, "Edictul Sacru" prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China. Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, îndeplinind o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.
Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă în Pekin (Adormirea Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.
După faimosul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a-şi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comericiale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, "diavoli străini" ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.
Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, în portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi a chinezilor "trădători", acuzându-i că delictul fusese înfptuit de un "creştin"! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care în acea zi urmau să se cunune. Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.
După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Molitfelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misonară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi un transpus în limba chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880.
Declinul Imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, "pepenele" Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică "Pumni cei drepţi ai armoniei" sau, ami simplu, "Boxerii" - întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale. Socoteau că misunea lor era să cureţe ţara de "diavolii străini" şi să-i pedepsească pe "trădătorii" autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că "boxerii" şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! - pentru inundaţii, boli, foamete etc. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism.
Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: "Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali care să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!" Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, "de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva." După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, "boxerii" au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau, supunându-i la multe chinuri, îi sileau să se lepede de "credinţa străină" şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (să plătească preţ de răscumpărare uneori) sau să moară! Boxerii au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de tortură a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte...
ÎPS Iosif al Prikonisului
Când albanizii se căsătoreau cu femei chineze, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele lui Hristos, Sfânta Înţelepciune (Sofia) a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica sfântului Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sfânta Sofia.
Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Chinezii pricepuseră însă intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze cu suspiciune activitatea micii Biserici.
De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de "lucrările misionare" ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin "diplomaţia tunului", dând dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, "Edictul Sacru" prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China. Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, îndeplinind o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.
Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă în Pekin (Adormirea Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.
După faimosul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a-şi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comericiale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, "diavoli străini" ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.
Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, în portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi a chinezilor "trădători", acuzându-i că delictul fusese înfptuit de un "creştin"! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care în acea zi urmau să se cunune. Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.
După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Molitfelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misonară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi un transpus în limba chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880.
Declinul Imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, "pepenele" Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică "Pumni cei drepţi ai armoniei" sau, ami simplu, "Boxerii" - întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale. Socoteau că misunea lor era să cureţe ţara de "diavolii străini" şi să-i pedepsească pe "trădătorii" autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că "boxerii" şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! - pentru inundaţii, boli, foamete etc. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism.
Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: "Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali care să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!" Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, "de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva." După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, "boxerii" au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau, supunându-i la multe chinuri, îi sileau să se lepede de "credinţa străină" şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (să plătească preţ de răscumpărare uneori) sau să moară! Boxerii au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de tortură a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte...
ÎPS Iosif al Prikonisului
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu