Intelectualii au inventat ideologiile, adică nişte sisteme de interpretare a lumii sociale, care implică o anumită ordine de valori şi sugerează reformele de îndeplinit şi răsturnările care trebuie realizate sau evitate. Cei care au condamnat Biserica Catolică în numele Raţiunii acceptă o dogmă seculară, fiindă sunt dezamăgiţi de ştiinţa parţială sau pentru că doresc să obţină puterea, acordată numai preoţilor care slujesc Adevărul. Atei din convingere, ostili vieţii religioase, anumiţi intelectuali de stânga au vrut să răspândească necredinţa, aşa cum misionarii propovăduiau credinţa, convinşi că vor reuşi să-i elibereze pe oameni, omorându-le zeii şi dărâmâdu-le altarele. Alţi intelectuali se nelinişteau la gândul declinului iremediabil al creştinismului şi-şi imaginau dogme acceptabile de către raţiune, susceptibile de a restabili unitatea spirituală. Bolşevismul manifestă următoarele două intenţii: fervoarea combativă a celor fără Dumnezeu îl însufleţeşte; el a elaborat o ortodoxie, care pretinde că este conformă cu învăţăturile ştiinţei. Comunismul este prima religie elaborată de intelectuali care a cunoscut succesul.
Dar nu este prima care să fi căutat succesul. Auguste Comte a formulat, poate, mai clar decât oricine altcineva ideile care inspiră căutarea unei religii de subzistenţă. Religiile trecutului sunt pe cale să-şi piardă vitalitatea, pentru că ştiinţa nu le mai permite oamenilor să creadă ce îi învaţă Biserica. Încetul cu încetul, credinţa va dispărea sau se va coborî la nivelul unor superstiţii pe înţelesul poporului. Moartea lui Dumnezeu lasă un gol în sufletul omului; nevoile sufletului rămân, însă, şi vor trebui satisfăcute de un nou creştinism. Intelectualii sunt singurii în stare să inventeze, poate chiar să predice, un substitut al vechilor dogme, care să li se pară acceptabil şi savanţilor.
Aşa a gândit Marx. De pildă, el credea în fecunditatea răsturnărilor politice. Doctrina aceasta, care s-a numit materialism dialectic, afirmă că există un determinism al evenimentelor, dar că această necesitate este una dialectică, ea presupune contradicţia dintre regimurile care se succed, ruptura violentă la trecerea de la un regim la altul şi reconcilierea finală dintre exigenţe aparent divergente. Omul s-a creat pe sine prin acţiune, transformând natura înconjurătoare. Şi proletariatul se va dovedi, prin acţiunea sa, demn de propria misiune, înlăturând capitalismul.
Limbajul liderilor bolşevici era în bună măsură plin de trimiteri la Robespierre, Gironde, Thermidor şi alte simboluri ale Revoluţiei Franceze, care se bazau pe Rousseau şi pe ideea virtuţii civice. Versiunea bolşevică a discursului despre virtuţi publice, prea puţin inteligibilă maselor de ţărani analfabeţi, a reuşit să atingă o coardă sensibilă a mulţimii deoarece a corespuns unui fundament al discursului popular asupra virtuţilor pe care ei îl receptau în mod obişnuit în timpul liturghiei - expuneri de tipul catehismului ale principiilor creştine ortodoxe şi transmiterea poveştilor din vieţile sfinţilor.
În cazul comunismului se aplică formula lui Michelet: "Revoluţia n-a adoptat nicio Biserică. De ce? Pentru că ea însăşi este o Biserică." La fel ca religia civilă, comunismul sanctifică îndatoririle individului faţă de Partid, de statul socialist, de viitorul omenirii. Religie a Cetăţii, din momentul în care Partidul ajunge la putere, ea rămâne o religie universală în opoziţie, în învăţăturile ezoterice. La fel ca pozitivismul, comunismul pretinde că adună creaţiile trecutului şi le transmite mai departe societăţii care va împlini vocaţia umană. Se opune individualismului epocii Luminilor, dar vesteşte fericirea colectivă. Le refuză mila celor slabi şi încrederea - mulţimilor, dar justifică edificarea socialismului prin sentimentele umanitare, iar autoritatea necondiţionată a conducătorilor - prin necesitatea de a instrui masele. Răstoarnă sensul raţionalismului occidental, dar continuă să se revendice de la el. Profetismul marxist transformă o schemă de evoluţie într-o istorie sacră, al cărei final va fi reprezentat de societatea fără clase.
În eshatologia marxistă se vorbeşte de un sfârşit al preistoriei, de un scop care să fie atins în sânul Istoriei însăşi şi depăşit ca toate scopurile. Ea îi atribuie proletariatului rolul unui salvator colectiv, sub raportul mitului clasei alese care, prin suferinţele îndurate, are ca obiectiv răscumpărarea umanităţii. În acest sens, proletariatul se îndreaptă spre "recunoaşterea omului de către om". Demersul lui Sartre, marcat în mod fundamental de principiile existenţialismului, se reduce la o singură întrebare, finalmente absurdă: "Are vreun sens Istoria?" Lucru la care se străduieşte să dea un răspuns: "Istoria, în afara omului care o face, nu e decât un concept abstract şi imobil, despre care nu putem spune nici că are un sfârşit, nici că n-are, iar problema nu este de a cunoaşte sfârşitul ei, ci de a-i da unul."
Marxismul se revendică, în mod paradoxal, de la "creştinism" pe poziţiile materialismului dilalectic şi îşi însuşeşte aura unui mesianism politic, promite să asigure tuturor "pâinea cea de toate zilele", dar rămâne mult prea cramponat în dimensiunea istorică. El urmăreşte să aducă lumea la starea unui "rai primitiv"; de aici, fragilitatea, netrăinicia învăţăturii marxiste. Or, "taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti - cum spune Dostoievski. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi numai maldăre de pâine." Aici intervine creştinismul, Hristos. Doar atunci când istoria se va "coace", când va atinge maturitatea deplină, Dumnezeu îi va descoperi sensul. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia încă nu. Astfel, omul care cumpără şi vinde, cultivă pământul, foloseşte maşinile, rămâne, în adâncul lui, cel care crede, gândeşte şi de roagă. Rămâne să aştepte împlinirea Istoriei.
Dar nu este prima care să fi căutat succesul. Auguste Comte a formulat, poate, mai clar decât oricine altcineva ideile care inspiră căutarea unei religii de subzistenţă. Religiile trecutului sunt pe cale să-şi piardă vitalitatea, pentru că ştiinţa nu le mai permite oamenilor să creadă ce îi învaţă Biserica. Încetul cu încetul, credinţa va dispărea sau se va coborî la nivelul unor superstiţii pe înţelesul poporului. Moartea lui Dumnezeu lasă un gol în sufletul omului; nevoile sufletului rămân, însă, şi vor trebui satisfăcute de un nou creştinism. Intelectualii sunt singurii în stare să inventeze, poate chiar să predice, un substitut al vechilor dogme, care să li se pară acceptabil şi savanţilor.
Aşa a gândit Marx. De pildă, el credea în fecunditatea răsturnărilor politice. Doctrina aceasta, care s-a numit materialism dialectic, afirmă că există un determinism al evenimentelor, dar că această necesitate este una dialectică, ea presupune contradicţia dintre regimurile care se succed, ruptura violentă la trecerea de la un regim la altul şi reconcilierea finală dintre exigenţe aparent divergente. Omul s-a creat pe sine prin acţiune, transformând natura înconjurătoare. Şi proletariatul se va dovedi, prin acţiunea sa, demn de propria misiune, înlăturând capitalismul.
Limbajul liderilor bolşevici era în bună măsură plin de trimiteri la Robespierre, Gironde, Thermidor şi alte simboluri ale Revoluţiei Franceze, care se bazau pe Rousseau şi pe ideea virtuţii civice. Versiunea bolşevică a discursului despre virtuţi publice, prea puţin inteligibilă maselor de ţărani analfabeţi, a reuşit să atingă o coardă sensibilă a mulţimii deoarece a corespuns unui fundament al discursului popular asupra virtuţilor pe care ei îl receptau în mod obişnuit în timpul liturghiei - expuneri de tipul catehismului ale principiilor creştine ortodoxe şi transmiterea poveştilor din vieţile sfinţilor.
În cazul comunismului se aplică formula lui Michelet: "Revoluţia n-a adoptat nicio Biserică. De ce? Pentru că ea însăşi este o Biserică." La fel ca religia civilă, comunismul sanctifică îndatoririle individului faţă de Partid, de statul socialist, de viitorul omenirii. Religie a Cetăţii, din momentul în care Partidul ajunge la putere, ea rămâne o religie universală în opoziţie, în învăţăturile ezoterice. La fel ca pozitivismul, comunismul pretinde că adună creaţiile trecutului şi le transmite mai departe societăţii care va împlini vocaţia umană. Se opune individualismului epocii Luminilor, dar vesteşte fericirea colectivă. Le refuză mila celor slabi şi încrederea - mulţimilor, dar justifică edificarea socialismului prin sentimentele umanitare, iar autoritatea necondiţionată a conducătorilor - prin necesitatea de a instrui masele. Răstoarnă sensul raţionalismului occidental, dar continuă să se revendice de la el. Profetismul marxist transformă o schemă de evoluţie într-o istorie sacră, al cărei final va fi reprezentat de societatea fără clase.
În eshatologia marxistă se vorbeşte de un sfârşit al preistoriei, de un scop care să fie atins în sânul Istoriei însăşi şi depăşit ca toate scopurile. Ea îi atribuie proletariatului rolul unui salvator colectiv, sub raportul mitului clasei alese care, prin suferinţele îndurate, are ca obiectiv răscumpărarea umanităţii. În acest sens, proletariatul se îndreaptă spre "recunoaşterea omului de către om". Demersul lui Sartre, marcat în mod fundamental de principiile existenţialismului, se reduce la o singură întrebare, finalmente absurdă: "Are vreun sens Istoria?" Lucru la care se străduieşte să dea un răspuns: "Istoria, în afara omului care o face, nu e decât un concept abstract şi imobil, despre care nu putem spune nici că are un sfârşit, nici că n-are, iar problema nu este de a cunoaşte sfârşitul ei, ci de a-i da unul."
Marxismul se revendică, în mod paradoxal, de la "creştinism" pe poziţiile materialismului dilalectic şi îşi însuşeşte aura unui mesianism politic, promite să asigure tuturor "pâinea cea de toate zilele", dar rămâne mult prea cramponat în dimensiunea istorică. El urmăreşte să aducă lumea la starea unui "rai primitiv"; de aici, fragilitatea, netrăinicia învăţăturii marxiste. Or, "taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti - cum spune Dostoievski. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi numai maldăre de pâine." Aici intervine creştinismul, Hristos. Doar atunci când istoria se va "coace", când va atinge maturitatea deplină, Dumnezeu îi va descoperi sensul. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia încă nu. Astfel, omul care cumpără şi vinde, cultivă pământul, foloseşte maşinile, rămâne, în adâncul lui, cel care crede, gândeşte şi de roagă. Rămâne să aştepte împlinirea Istoriei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu