Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele
De două mii de ani, tradiţia creştină ne învaţă că iubirea de Dumnezeu şi pentru aproapele nostru sunt unite inseparabil. În aparenţă, însă, aceste două iubiri par a se exclude reciproc. Majoritatea religiilor plasează zeii departe de aşezările oamenilor; iar cel ce vrea să intre în raport cu zeii trebuie să se îndepărteze de locurile unde trăiesc oamenii.
Care este raţiunea acestei atitudini?
Cuvântului "Dumnezeu" îi atribuim tot ceea ce este bun şi frumos, toate idealurile, pe care nu le găsim la oameni. Idealul ne atrage, dar pare de neajuns, şi prin urmare este dificil să uneşti iubirea de Dumnezeu cu cea pentru aproapele tău.
Dar creştinismul este vestea plină de bucurie că Dumnezeu s-a făcut om şi că, prin a doua Sa venire în lume, Hristos va împlini toate idealurile de bine pe pământ. În persoana Lui, Dumnezeu este unit cu omul; pentru creştin unirea iubirii de Dumnezeu şi pentru aproapele este cu putinţă.
Care este raţiunea acestei atitudini?
Cuvântului "Dumnezeu" îi atribuim tot ceea ce este bun şi frumos, toate idealurile, pe care nu le găsim la oameni. Idealul ne atrage, dar pare de neajuns, şi prin urmare este dificil să uneşti iubirea de Dumnezeu cu cea pentru aproapele tău.
Dar creştinismul este vestea plină de bucurie că Dumnezeu s-a făcut om şi că, prin a doua Sa venire în lume, Hristos va împlini toate idealurile de bine pe pământ. În persoana Lui, Dumnezeu este unit cu omul; pentru creştin unirea iubirii de Dumnezeu şi pentru aproapele este cu putinţă.
"Ca pe tine însuţi"
Este uşor să vorbeşti împotriva egoismului. La Rochefoucauld afirmă că, în iubirea de sine, toate virtuţile se dizolvă ca în apă. Înţelepţii ne spun: uită de tine însuţi şi gândeşte-te la ceilalţi!
Evanghelia este mult mai realistă. Nu ne spune să ne iubim aproapele "în locul nostru", ci "ca pe noi înşine". Amorul propriu este un instinct natural, un instinct de conservare, atât de puternic încât l-a determinat pe Aristotel să afirme că nu există altă iubire în afară de cea de sine.
Spunem că iubim muzica pentru că este plăcută auzului. La fel şi toate celelalte lucruri. Aristotel admitea că "eul" nostru poate să se extindă: îl iubim pe prietenul care devine "alter ego-ul" nostru. Creştinismul merge şi săvârşeşte o expansiune a eului nostru asupra tuturor, spre a ne uni cu toţii pentru a forma trupul mistic al lui Hristos.
Evanghelia este mult mai realistă. Nu ne spune să ne iubim aproapele "în locul nostru", ci "ca pe noi înşine". Amorul propriu este un instinct natural, un instinct de conservare, atât de puternic încât l-a determinat pe Aristotel să afirme că nu există altă iubire în afară de cea de sine.
Spunem că iubim muzica pentru că este plăcută auzului. La fel şi toate celelalte lucruri. Aristotel admitea că "eul" nostru poate să se extindă: îl iubim pe prietenul care devine "alter ego-ul" nostru. Creştinismul merge şi săvârşeşte o expansiune a eului nostru asupra tuturor, spre a ne uni cu toţii pentru a forma trupul mistic al lui Hristos.
"Nu ştiţi ce cereţi"
În natură, plantele cresc ridicându-se spre înalt şi încearcă să se întreacă una pe alta pentru a căpăta mai multă lumină. Şi oamenii se află în veşnice dispute între ei şi caută să fie unul mai bun decât celălalt. Apostolii înşişi îl urmează pe Hristos în vederea reuşitei. Văd în El pe Mesia, viitorul principe, iar Iisus nu îi va certa pentru acest lucru. Ştie bine că reacţia lor, dorinţa de măreţie, este umană, naturală, şi de aceea nu îi învinovăţeşte. Adaugă însă: "Nu ştiţi ce cereţi." Domnul dă fiecăruia prilejul să se distingă, dar renunţând la ideea despre slava pământească, învăţând de la El: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
"Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească"
Cel care slujeşte este inferior celui căruia îi slujeşte. Slujirea este umilă, este treapta cea mai de jos a scării sociale. De aceea, toţi caută profesiuni care să nu constrângă la slujire. Demnitatea omului constă în faptul de a fi liber, în a-şi împlini propria voinţă. Şi, totuşi, nu este întotdeauna aşa. Voinţa altuia este potrivnică libertăţii mele dacă rămâne străină, impusă. Exemplul cel mai sublim se află în viaţa Preasfintei Treimi. Fiul îl iubeşte pe Tatăl şi îi împlineşte fără încetare voia. Dar acest lucru face ca voia Tatălui să fie şi voia Sa: sunt una, voinţa este una. Deoarece Tatăl vrea să mântuiască lumea, Fiul îi împlineşte voia şi slujeşte. Dar a-L sluji pe Dumnezeu înseamnă să domneşti, iar Servul devine împărat al Universului.
"Cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru"
Mântuirea înseamnă să ai parte de viaţa lui Dumnezeu. Misterul Preasfintei Treimi trebuie să aibă consecinţe în relaţiile inter-umane: şi noi putem să ne slujim unii pe alţii. Această învăţătură îl irita pe Nietzsche, care numea creştinismul religia slujnicelor şi a sclavilor. "Supraomul" său, în schimb, trebuia să fie ca o stâncă ce se rostogoleşte şi distruge tot ceea ce îi blochează drumul.
Din punctul său de vedere, putea chiar să aibă dreptate. Dar atunci, cu toate consecinţele. Bolovanul este lipsit de sentimente şi singur. Omul, dimpotrivă, simte şi are nevoie să trăiască împreună cu ceilalţi. Un om fără sentimente este destinat să facă sclavi şi să fie sclav la rândul său.
Dacă sentimentul dominant este iubirea, slujirea reciprocă o face mai puternică şi mai sigură. Iar dacă această iubire este asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, atunci se împlineşte ceea ce cerem zilnic în rugăciunea noastră: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ".
În natură, plantele cresc ridicându-se spre înalt şi încearcă să se întreacă una pe alta pentru a căpăta mai multă lumină. Şi oamenii se află în veşnice dispute între ei şi caută să fie unul mai bun decât celălalt. Apostolii înşişi îl urmează pe Hristos în vederea reuşitei. Văd în El pe Mesia, viitorul principe, iar Iisus nu îi va certa pentru acest lucru. Ştie bine că reacţia lor, dorinţa de măreţie, este umană, naturală, şi de aceea nu îi învinovăţeşte. Adaugă însă: "Nu ştiţi ce cereţi." Domnul dă fiecăruia prilejul să se distingă, dar renunţând la ideea despre slava pământească, învăţând de la El: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
"Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească"
Cel care slujeşte este inferior celui căruia îi slujeşte. Slujirea este umilă, este treapta cea mai de jos a scării sociale. De aceea, toţi caută profesiuni care să nu constrângă la slujire. Demnitatea omului constă în faptul de a fi liber, în a-şi împlini propria voinţă. Şi, totuşi, nu este întotdeauna aşa. Voinţa altuia este potrivnică libertăţii mele dacă rămâne străină, impusă. Exemplul cel mai sublim se află în viaţa Preasfintei Treimi. Fiul îl iubeşte pe Tatăl şi îi împlineşte fără încetare voia. Dar acest lucru face ca voia Tatălui să fie şi voia Sa: sunt una, voinţa este una. Deoarece Tatăl vrea să mântuiască lumea, Fiul îi împlineşte voia şi slujeşte. Dar a-L sluji pe Dumnezeu înseamnă să domneşti, iar Servul devine împărat al Universului.
"Cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru"
Mântuirea înseamnă să ai parte de viaţa lui Dumnezeu. Misterul Preasfintei Treimi trebuie să aibă consecinţe în relaţiile inter-umane: şi noi putem să ne slujim unii pe alţii. Această învăţătură îl irita pe Nietzsche, care numea creştinismul religia slujnicelor şi a sclavilor. "Supraomul" său, în schimb, trebuia să fie ca o stâncă ce se rostogoleşte şi distruge tot ceea ce îi blochează drumul.
Din punctul său de vedere, putea chiar să aibă dreptate. Dar atunci, cu toate consecinţele. Bolovanul este lipsit de sentimente şi singur. Omul, dimpotrivă, simte şi are nevoie să trăiască împreună cu ceilalţi. Un om fără sentimente este destinat să facă sclavi şi să fie sclav la rândul său.
Dacă sentimentul dominant este iubirea, slujirea reciprocă o face mai puternică şi mai sigură. Iar dacă această iubire este asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, atunci se împlineşte ceea ce cerem zilnic în rugăciunea noastră: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ".
Cardinal Tomáš Špidlík
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu