"Phaidon" sau despre suflet

Phaidon, aparţinând unei perioade pitagoreice din evoluţia lui Platon, face parte din seria dialogurilor relatate. Încadrată în contextul istoric, discuţia purtată în închisoare de Socrate şi discipolii săi, înainte de execuţie, este relatată de Phaidon din Elis, unul din martorii oculari, unui grup de ascultători din Eretria. Subtitlul Peri psyches (Despre suflet), care provine dintr-o sistematizare ulterioară a operei platonice, reflectă tema centrală a dialogului - dezbaterea celor două teze fundamentale din sistemul filosofic al lui Platon: teoria imortalităţii sufletului şi doctrina Formelor. În Phaidon se manifestă trei tipuri de discurs: unul demonstrativ, ce vizează imortalitatea sufletului, un discurs interpretativ liber, care proiectează demonstraţia propriu-zisă în domeniul etic al judecăţilor de valoare printr-un sistem al simbolurilor şi, în final, unul teoretic, al judecăţilor de cunoaştere.

Întregul dialog este dominat de ideea că între suflet şi trup ar exista o incompatibilitate structurală. Astfel, "atâta vreme cât stau împreună, sufletul cu trupul, natura îi prescrie acestuia din urmă să slujească şi să se supună, iar celuilalt să poruncească şi să stăpânească" (80 a). De aceea, bipartiţia (dihotomia) trup/suflet exprimă, în mod fundamental, o opoziţie radicală între omul de rând şi filosof: "spre deosebire de toţi ceilalţi oameni", filosoful "caută să îşi detaşeze cât mai mult sufletul de tovărăşia trupului" (65 a), ceea ce, finalmente, îl conduce pe Socrate la accepţia că filosofia este o "temeinică pregătire pentru moarte" (81 a) a celui care "s-a adunat în el însuşi, făcându-şi din acesta un exerciţiu neîntrerupt" (80 e).

Deoarece în lumea sensibilă sufletul percepe, prin mijlocirea simţurilor, formele denaturate, decurge că procesul învăţării reprezintă o "reamintire" (anamnesis) a modelelor veşnice pe care el le-a contemplat în lumea Ideilor pure, "redobândirea propriei noastre ştiinţe" (75 e). De aceea, fiecăruia îi revine strădania de a optimiza activitatea spiritului. În lumea inteligibilă pe care o imaginează Socrate în finalul dialogului, sufletul "încărcat cu corporalitate", culpabil de a nu fi "cultivat filosofia", tinde către cele sensibile şi rătăceşte solitar până ce "se găseşte din nou prinse în cătuşele vreunui trup" (81 c, e), în vreme ce "sufletul cumpătat şi înţelept se lasă cu supunere călăuzit" şi este "statornicit în locul care îi revine după merit" (108 a, c). Platon ataşează, astfel, eshatologiei socratice motivul metempsihozei care se regăseşte în cadrul dualităţii viaţă-moarte.

Fidel legislaţiei ateniene până în ultima clipă, Socrate înfruntă moartea cu demnitatea unui titan, îndeplinindu-şi sentinţa de condamnare prin otrăvire cu cucută. Memorabil rămâne al său "cântec de lebădă", metaforă a bucuriei filosofului de a se fi eliberat de captivitatea trupului: Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să il daţi.

http://www.libhumanitas.ro/phaidon-sau-despre-suflet-humanitas-2006.html