Fragmentele inedite din jurnalul geniului literar al realismului rusesc aduc în prim-plan problemele fundamentale ale existenţei - Dumnezeu, religie, lege morală, relaţiile inter-umane - care l-au frământat pe Lev Tolstoi în ultimii ani ai vieţii. Deşi trăieşte în afara Bisericii, "rebelul" Tolstoi descoperă în propriul "misticism" adevăratul sens al creştinismului care - mărturiseşte el - culminează în iubirea vrăjmaşilor. Dacă omul îl trăieşte în întregime pe Dumnezeu ca fiinţă separată şi manifestare a Sa, atunci, la fel de inevitabil, îl descoperă în interiorul propriului suflet pe aproapele său - în care însuşi Dumnezeu aşteaptă să fie "eliberat", să se manifeste.
"...Trăim aici viaţa noastră separată şi viaţa unei alte fiinţe, mult mai cuprinzătoare, care include fiinţările noastre separate aşa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Şi de aceea activitatea noastră spre binele acelui Întreg nu se iroseşte, aşa cum nu se iroseşte activitatea celulelor pentru întregul organsim. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conştiinţei dintr-o persoană separată într-o fiinţă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Şi asta probabil fiindcă întreaga viaţă omenească este numai sporirea continuă a conştiinţei" (13 februarie 1907)
"Ekklesia ca adunare a aleşilor este primul păcat, încălcarea învăţăturii lui Hristos despre frăţia universală" (17 martie 1907)
"Omul se eliberează de separarea spaţială prin iubire, iar de separarea temporală prin conştiinţa originii sale spirituale neschimbătoare" (30 aprilie 1907)
"Da, da, iubirea faţă de vrăjmaşi, faţă de cei care urăsc, nu e o exagerare, cum pare la prima vedere, ci e ideea de bază a iubirii. La fel ca neîmpotrivirea, oferirea celuilalt obraz nu e exagerare şi parabolă, ci lege, legea neîmpotrivirii, fără de care nu poate exista creştinismul. Creştinismul nu poate exista nici fără iubirea faţă de cei care urăsc, în special faţă de cei care urăsc." (22 august 1907)
"Pare imposibil să iubeşti un om rău. Chiar este imposibil. Dar trebuie să iubim şi putem iubi nu omul, ci pe Dumnezeu cel înăbuşit, strivit în om, şi să-l iubim pe acest Dumnezeu, să încercăm să-l ajutăm să se elibereze. Şi asta e cu putinţă şi ne va aduce bucurie." (15 septembrie 1907)
"Omului i s-a poruncit să sporească iubirea (această poruncă o poartă în inimă), iar el îşi rânduieşte confortul vieţii. Ca un lucrător căruia i s-ar spune să semene, să planteze, iar el a uitat sau i-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă, dar ţine minte s niveleze pământul, să grebleze, să netezească şi nivelează, greblează, netezeşte pământul care deja a înverzit. I se pare că numai asta e treaba lui." (16 decembrie 1907)
"A-i iubi pe vrăjmaşi, a face bine celor care ne fac rău nu-i o faptă de vitejie, ci doar pornirea firească a celui care a înţeles esenţa iubirii. A face bine celor iubitori, a-i iubi pe cei iubitori nu este iubire şi nu dăruieşte acel bine aparte şi unic al iubirii. Binele e dăruit doar de iubirea faţă de oamenii care ne fac nouă sau în general rău."(31 ianuarie 1908)
"Despre mărul putred şi în general despre orice sămânţă. Nu ştiu dacă voi putea să mă exprim. Iata ideea: Trupul meu se distruge. Tot astfel se distruge corpul unui măr putred. Mărul, învelişul seminţei, putrezeşte, rămâne sămânţa care care produce alţi meri şi alte mere. E cu putinţă oare ca singura menire a mărului să fie reproducerea celor asemănători lui? E cu putinţă ca omul să aibă aceeaşi menire? Dar în măr există deja altceva în afara seminţei reproducătoare, învelişul care are menirea lui. Evident şi omul trebuie să aibă şi o altă menire în afară de reproducere. Şi mai mult, acea altă menire este cea adevărată, principala menire. Reproducerea e cea mai neînsemnată şi nici măcar nu-i o menire, căci repetarea aceluiaşi lucru nu are sens. Care e menirea asta?" (9 iunie 1909).
"...Îl cunoaştem pe Dumnezeu la fel cum cunoaştem gravitaţia. Aşa cum cunoaştem gravitaţia după legea ei, la fel îl cunoaştem şi pe Dumnezeu după legea Lui, legea iubirii. Legea iubirii de Dumnezeu e asemenea legii gravitaţiei faţă de centrul comun al gravitaţiei, iar legea atracţiei dintre obiectele materiale separate e asemenea legii iubirii dintre fiinţele vii separate. Aşa cum nu cunoaştem şi nu ne putem nici măcar închipui centrul comun al atracţiei, la fel nu-l putem cunoaşte şi nu ni-l putem închipui pe Dumnezeu. Dar, aşa cum acest centru de neînţeles există fără îndoială, la fel de neîndoielnică este şi existenţa lui Dumnezeu." (4 aprilie 1910)
"Ne e dat un singur lucru, pe care însă nimeni nu ni-l poate lua, binele iubirii. Ajunge să iubeşti şi totul devine bucurie: cerul, copacii, oamenii, ba chiar tu însuţi. Iar noi căutăm pretutindeni binele, numai în iubire nu. Această căutare a binelui în bogăţie, putere, glorie, iubire exclusivă nu numai că nu aduce cu sine binele, dar de bună seamă ne lipseşte de el." (21 iunie 1910)
"Viaţa e numai desăvârşirea de sine. Creştinul nu poate fi împăcat cu sine (ca mahomedanul sau evreul care îndeplinesc poruncile religiei lor), nu poate fi sfânt... Creştinul poate doar să tindă spre ideal" (28 aprilie 1907)
"...Trăim aici viaţa noastră separată şi viaţa unei alte fiinţe, mult mai cuprinzătoare, care include fiinţările noastre separate aşa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Şi de aceea activitatea noastră spre binele acelui Întreg nu se iroseşte, aşa cum nu se iroseşte activitatea celulelor pentru întregul organsim. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conştiinţei dintr-o persoană separată într-o fiinţă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Şi asta probabil fiindcă întreaga viaţă omenească este numai sporirea continuă a conştiinţei" (13 februarie 1907)
"Ekklesia ca adunare a aleşilor este primul păcat, încălcarea învăţăturii lui Hristos despre frăţia universală" (17 martie 1907)
"Omul se eliberează de separarea spaţială prin iubire, iar de separarea temporală prin conştiinţa originii sale spirituale neschimbătoare" (30 aprilie 1907)
"Da, da, iubirea faţă de vrăjmaşi, faţă de cei care urăsc, nu e o exagerare, cum pare la prima vedere, ci e ideea de bază a iubirii. La fel ca neîmpotrivirea, oferirea celuilalt obraz nu e exagerare şi parabolă, ci lege, legea neîmpotrivirii, fără de care nu poate exista creştinismul. Creştinismul nu poate exista nici fără iubirea faţă de cei care urăsc, în special faţă de cei care urăsc." (22 august 1907)
"Pare imposibil să iubeşti un om rău. Chiar este imposibil. Dar trebuie să iubim şi putem iubi nu omul, ci pe Dumnezeu cel înăbuşit, strivit în om, şi să-l iubim pe acest Dumnezeu, să încercăm să-l ajutăm să se elibereze. Şi asta e cu putinţă şi ne va aduce bucurie." (15 septembrie 1907)
"Omului i s-a poruncit să sporească iubirea (această poruncă o poartă în inimă), iar el îşi rânduieşte confortul vieţii. Ca un lucrător căruia i s-ar spune să semene, să planteze, iar el a uitat sau i-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă, dar ţine minte s niveleze pământul, să grebleze, să netezească şi nivelează, greblează, netezeşte pământul care deja a înverzit. I se pare că numai asta e treaba lui." (16 decembrie 1907)
"A-i iubi pe vrăjmaşi, a face bine celor care ne fac rău nu-i o faptă de vitejie, ci doar pornirea firească a celui care a înţeles esenţa iubirii. A face bine celor iubitori, a-i iubi pe cei iubitori nu este iubire şi nu dăruieşte acel bine aparte şi unic al iubirii. Binele e dăruit doar de iubirea faţă de oamenii care ne fac nouă sau în general rău."(31 ianuarie 1908)
"Despre mărul putred şi în general despre orice sămânţă. Nu ştiu dacă voi putea să mă exprim. Iata ideea: Trupul meu se distruge. Tot astfel se distruge corpul unui măr putred. Mărul, învelişul seminţei, putrezeşte, rămâne sămânţa care care produce alţi meri şi alte mere. E cu putinţă oare ca singura menire a mărului să fie reproducerea celor asemănători lui? E cu putinţă ca omul să aibă aceeaşi menire? Dar în măr există deja altceva în afara seminţei reproducătoare, învelişul care are menirea lui. Evident şi omul trebuie să aibă şi o altă menire în afară de reproducere. Şi mai mult, acea altă menire este cea adevărată, principala menire. Reproducerea e cea mai neînsemnată şi nici măcar nu-i o menire, căci repetarea aceluiaşi lucru nu are sens. Care e menirea asta?" (9 iunie 1909).
"...Îl cunoaştem pe Dumnezeu la fel cum cunoaştem gravitaţia. Aşa cum cunoaştem gravitaţia după legea ei, la fel îl cunoaştem şi pe Dumnezeu după legea Lui, legea iubirii. Legea iubirii de Dumnezeu e asemenea legii gravitaţiei faţă de centrul comun al gravitaţiei, iar legea atracţiei dintre obiectele materiale separate e asemenea legii iubirii dintre fiinţele vii separate. Aşa cum nu cunoaştem şi nu ne putem nici măcar închipui centrul comun al atracţiei, la fel nu-l putem cunoaşte şi nu ni-l putem închipui pe Dumnezeu. Dar, aşa cum acest centru de neînţeles există fără îndoială, la fel de neîndoielnică este şi existenţa lui Dumnezeu." (4 aprilie 1910)
"Ne e dat un singur lucru, pe care însă nimeni nu ni-l poate lua, binele iubirii. Ajunge să iubeşti şi totul devine bucurie: cerul, copacii, oamenii, ba chiar tu însuţi. Iar noi căutăm pretutindeni binele, numai în iubire nu. Această căutare a binelui în bogăţie, putere, glorie, iubire exclusivă nu numai că nu aduce cu sine binele, dar de bună seamă ne lipseşte de el." (21 iunie 1910)
"Viaţa e numai desăvârşirea de sine. Creştinul nu poate fi împăcat cu sine (ca mahomedanul sau evreul care îndeplinesc poruncile religiei lor), nu poate fi sfânt... Creştinul poate doar să tindă spre ideal" (28 aprilie 1907)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu