"Eu, Doamne, Te iert!"

Creaţia lui Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Poezia sa de după gratii evocă, cu prospeţimea rănilor hristice, "anii noştri schingiuţi", expresie a suferinţei continue, pricinuite de foametea cumplită, creatoare a unui climat bântuit în permanenţă de stihia morţii. Şaisprezece ani de "temniţă cruntă" a pătimit sub regimul comunist.

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

La Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Hristos alături de ceilalţi "fraţi mai mici", în celulă. Într-o noapte, Lumina celui Nepătruns s-a dumicat printre zăbrele iar el a resimţit răspicat, în palme, urmele cuielor Lui. Şi în acel moment, când prin trupul său răzbătea dumnezeiasca durere întreagă, a întrevăzut cumplita sentinţă de la judecata din urmă: "Pentru toate rănile mele nedrepte, eu, Doamne, Te iert!"

Poezia in catuse - Radu Gyr

Iudaism şi Creştinism - "miturile" psihanalizei

La începutul secolului XX, psihanalistul Otto Rank publica o scriere în care îşi expunea convingerile cu privire la fenomenul religios, care - în opinia sa - îşi trage substanţa din fecunditatea în materie de mituri şi legende a popoarelor antice; el declara că "aproape orice popor civilizat... a creat de timpuriu mituri şi a glorificat în balade şi legende pe eroii săi, pe regii şi prinţii mitici, pe fondatorii de religii, de dinastii, imperii şi cetăţi - pe surt, pe eroii săi naţionali."

Ceva mai târziu, în cartea sa din 1930, Civilizaţia şi neajunsurile ei, Sigmund Freud semnala că necesitatea credinţei într-un dumnezeu îşi află originea în "dorinţa infantilă [a omului] de contopire cu mama omnipotentă". Freud se raportează de la bun început asupra figurilor tradiţionale care au jucat rolul decisiv în constituirea identităţii naţionale a popoarelor şi începe prin a lămuri asupra istoriei poporului lui Israel, apoi asupra originii lui Moise, eliberatorul şi legiuitorul său. Numele acestuia, susţine el, e de etimologie egipteană: "mose" înseamnă "copil", abrevierea formei întregi a unor nume cum sunt, de pildă, Amen-mose (Amon-copilul) sau Ptah-mose (Ptah-copilul). Termenul respectiv, continuă Freud, nici măcar nu se regăseşte în ebraică, limbă în care el a dat forma Moşe. Astfel, ipoteza lingvistică consemnată în Exod ("din apă l-am scos") trebuie abandonată.
Apoi, Freud lansează încă o ipoteză, potrivit căreia există posibilitatea ca Moise să fi fost adeptul religiei Aton, instaurată în timpul dinastiei a XVIII-lea, mai exact în domniei faraonului Amenhotep şi repugnată după moartea sa datorită caracterului ei exclusivist, monoteist, contrar tradiţiilor milenare. Personalitatea energică a lui Moise a conceput, însă, planul întemeierii unei noi împărăţii. Interesul său e perfect justificabil în circumstanţa în care evreii trebuiau să fie un substituit al egiptenilor care refuzaseră cultul lui Aton, ceea ce l-a determinat să facă din ei un "popor sfânt". Freud remarca predilecţia popoarelor antice spre timpurile de demult, care au "o mare atracţie, adesea enigmatică, pentru imaginaţia umană". Aşa se face că ceva mai târziu miturile iudaice l-au transformat pe omul Moise într-un evreu "veritabil". Pentru că Moise i-a impus poporului circumciziunea, obicei practicat în Egipt, dacă e să dăm crezare spuselor lui Herodot, evreii au căutat să nege adevărul, astfel că au consemnat în cartea Facerii că Iahve ar fi cerut acest lucru lui Avraam şi l-ar fi instituit ca semn al legăturii dintre El şi urmaşii lui Avraam. Entuziasmaţi în convingerea lor că se află în custodia adevărului, copleşiţi de conştiinţa de a fi "poporul ales", evreii au continuat pe o perdioadă de câteva secole să creeze înalte valori spirituale şi etice.

În terminologia freudiană, uciderea tatălui este "păcatul primordial"; era o insubordonare, o crimă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, care nu putea fi ispăşită decât prin moarte. Se pare că poporul evreu a experimentat vinovăţia "păcatului originar", "ca un simptom al reîntoarcerii permanente a conţinuturilor refulate". În timpurile străvechi, ancestrale, masculul puternic era stăpânul şi tatăl întregii hoarde, neîngrădit în puterea sa, de care uza cu brutalitate. Toate fiinţele de sex feminin erau proprietatea sa, iar soarta fiilor era apră; dacă stârneau mânia tatălui, ei erau castraţi, alungaţi sau ucişi. Decisiv pentru chimbarea acestui mod de organizare "socială" trebuie să fi fost complotul fraţilor expulzaţi, care, convieţuind în comunitate, s-au coalizat, l-au doborât pe tată şi, potrivit obiceiului acelor timpuri, l-au mâncat. Freud a identificat în acest paricid canibalic originea totemismului.
Totemul era, pe de o parte, străbunul fizic şi spiritul protector al clanului, care trebuia venerat; pe de altă parte, a fost instituită o sărbătoare, zi în care totemul împărtăşea aceeaşi soartă cu a tatălui primordial. Prânzul totemic era festinul triumfului, în cadrul căruia se celebra victoria asupra tatălui a fraţilor uniţi. Totemismul, cu al său substitut al tatălui, ambivalenţa faţă de tatăl prezent pe masa prânzului totemic, instituirea sărbătorilor de pomenire şi a unor interdicţii a căror încălcare era pedepsită cu moartea - acest totemism - conclude Freud - poate fi recunoscut drept cea dintâi formă a fenomenului religiei în istoria omenirii şi ilustrează strânsa legătură care există de la bun început între structurile sociale şi îndatoririle morale. Pasul următor făcut de la totemism încoace este umanizarea fiinţei venerate. Zeii cu chip de om, a căror origine în totem este neîndoielnică, iau locul ocupat mai înainte de animale. Zeul este fie încă reprezentat ca animal, fie cel puţin cu chip de animal, ori totemul devine însoţitorul preferat şi nedespărţit al zeului.

Fraţii coalizaţi ca să-şi ucidă tatăl trebuie să fi avut fiecare dorinţa de a deveni la rându-i tată, căutând să şi-o satisfacă prin încorporarea, la prânzul totemic, a unor părţi din animalul care slujea de substitut al tatălui. În acest sens, "prânzul totemic" este reprodus cu fidelitate de "ritul împărtăşaniei creştine, în care credinciosul încorporează în mod simbolic sângele şi carnea dumnezeului său". Pentru ca lumea să se "achite" de paricidul primordial a fost necesar ca un fiu inocent al lui Dumnezeu să se lase omorât pe sine şi, în consensul expierii, să ia asupră-i vinovăţia tuturor.
Afirmaţia lui Frazer, conform căruia "comunitatea creştină a încorporat în sine o taină care, fără îndoială, este mult mai veche decât creştinismul", nu l-a lăsat indiferent pe psihanalistul evreu.
Iudaismul a fost o religie a Tatălui, creştinismul a devenit o religie a Fiului, afirmă Freud. Bătrânul Dumnezeu-Tatăl a trecut înapoia lui Hristos. Religia fiului se substituie astfel religiei tatălui.

*

Când a început istoria lui Israel? Conform Genezei 32, 28 un bărbat (cunoscut sub numele de Iacob) a purtat numele lui Israel cu mult înaintea poporului. Strict vorbind, pe atunci niciunul dintre cei menţionaţi în Geneză nu era "israelit"; istoria neamului lui Israel începe de fapt cu Moise, primul mare conducător al poporului israelit.

Bărbatul cu numele de Israel este descris ca fiind nepotul lui Avraam. Este limpede că autorul Genezei a văzut în Avraam personajul cheie din preistoria neamului. Avraam este cel ce a răspuns chemării Domnului de a merge în ţara care mai târziu se va numi Israel. El a trăit mai întâi în Mesopotamia, unde se dezvoltase o civilizaţie străveche cu secole înainte de Avraam. Ur, locul său de obârşie, era unul dintre oraşele importante din Mesopotamia; dar Avraam era dispus să-l părăsească pentru un ţinut şi un viitor pe care nu le cunoştea. Stilul de viaţă al patriarhilor avea să fie unul nesedentar, mai ales că zonele colinare ale Palestinei nu erau încă intens populate.

Cartea Facerii (Geneza) se încheie cu familia lui "Israel" în Egipt, mânată într-acolo de foametea din Palestina. Şi Egiptul avea o civilizaţie străveche; era o ţară vecină şi un refugiu frecvent folosit în vremuri tulburi. Iosif a primit stăpânire peste toată ţara Egiptului (Geneza 41, 41); aceasta s-a petrecut probabil în secolul al optsprezecelea î. Hr. , dar Biblia nu specifică numele faraonului care i-a conferit lui Iosif autoritate politică.

Cartea Exodului începe cu o descriere sugestivă a unui popor asuprit, aflat practic în robie în Egipt. Moise este cel care a schimbat radical această stare de lucruri. Ca urmare a întâlnirii sale cu Dumnezeul lui Avraam, el a cerut autorităţilor egiptene eliberarea poporului şi, în cele din urmă, şi-a scos poporul din Egipt. De atunci încoace, Israel asistă la miracolul traversării Mării Roşii ca la cea mai clară dovadă a faptului că el este poporul ales al lui Dumnezeu şi că Acesta îl va ocroti pururea. Următoarea fază a existenţei lui a constituit-o "pustia", regiunile semi-aride ce separă Palestina de Egipt. Cel mai important eveniment al acestei perioade a avut loc la poalele Muntelui Sinai, unde Israel a primit un cod de legi dăruit de însuşi Dumnezeu şi s-a obligat să se închine numai lui Iahve şi nici unui alt dumnezeu. Moise a jucat rolul principal şi în acest eveniment, care a marcat începuturile credinţei monoteiste, o credinţă practic unică în lumea veche, chiar dacă pentru câteva secole idolatria a continuat să îmbolnăvească societatea israelită.

*

În vreme ce zeităţile păgâne ale popoarelor antice (grecii , mezii, perşii) au căzut, monoteismul iudaic a avut continuitate. Cum a decurs această desfăşurare de evenimente? În Antichitate, critica păgânismului a filosofului elen Xenofan se îndrepta împotriva reprezentărilor divine a lui Zeus şi a celorlalte divinităţi din panteonul grecesc. Printre alţii, Xenofan l-a criticat pe Homer, deoarece zeii vechii Elade din epopeile sale prezentau prea multe asemănări cu oamenii; erau la fel de egoişti, vindicativi, ezitanţi, imorali şi ignoranţi ca fiinţele umane, fapt care confirmă veridicitatea Dumnezeului din tradiţia iudaică, iar mai apoi din centrul creştinismului:

Căci muritorii îşi închipuie că zeii se nasc şi ar avea veşminte, voce şi înfăţişare asemănătoare cu a lor… Etiopienii şi-i imaginau pe zeii lor negri şi cârni, tracii şi-i închipuiau cu ochi albaştri şi păr roşu… Dacă vacile, caii sau leii ar avea mâini cu care să poată picta şi să creeze opere ca oamenii, caii ar picta zeii cu chip de cai, iar vacile cu chip de vaci, creând chipuri asemenea cu ale lor.

Eliade notează că “miturile şi «religiile», în toată varietatea lor, sunt rezultatul golului lăsat în lume prin retragerea lui Dumnezeu, prin transformarea Lui în deus otiosus şi dispariţia sa din actualitatea religioasă.”

În terminologia lui Francis Bacon asta se cheamă "idolii tribului" - ispita antropoformismului. Aici intervin primele două comandamente ale Decalogului, şi cu precădere al doilea: "Să nu-ţi faci chip cioplit!" e porunca expresă împotriva oricărei reprezentări antropomorfe a dumnezeirii nevăzute. Dumnezeul cel adevărat este acela care nu poate fi exprimat în concepte; de aceea, când i Se arată lui Moise, Domnul îi spune: "Eu sunt Cel ce sunt", ceea ce indică propria-I cauzalitate, "adâncul cel de necunoscut" minţii umane.

Ceea ce leagă poporul evreu în mod fundamental de Egipt este mielul pascal, nu un totem al seminţiei iudaice, ci comemorarea consolidării sale identitare. Freud ar spune că Moise a rânduit junghierea mielului pascal în aşa fel încât pretextul "ascuns" să fie continuitatea "prânzului totemic". În simbolistica Vechiului, dar şi a Noului Testament, mielul exprimă sentimentul inocenţei, al nevinovăţiei; nu are nimic de-a face cu o "asumare", şi cu atât mai mult a unui "paricid". "Fraţii" conspiratori consumau totemul în sensul unei comemorări, dar semnificaţia "prânzului" era permanenta vinovăţie faţă de crima părintelui lor.

Speculaţiile lui Freud cu privire la istoria poporului evreu constituie o pseudo-problemă, care doar caută să pună în "compatibilitate" "mitului" iudaic cu ştiinţa psihanalizei. Am spune că au un temei "psihanalitic". Departe de a constitui un adevăr istoric solid, ele rămân presupoziţiile unui sistem ştiinţific terestru care operează strict în limitele domeniului "laic". Atât şi nimic mai mult.

Adevărurile lui Klaus Kenneth

Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.

(Luca 15, 7)

Am citit recent articolul arhimandritului Mihail Stanciu cu privire la "erezia" lui Klaus Kenneth şi m-am gândit ceva timp dacă nu cumva am devenit victimele unei manipulări generale. Personal, nu cred să greşesc dacă văd în K.K. un "naiv", unul dintre acei convertiţi care sunt încă pe calea dobândirii unei înţelegeri solide a confesiunii la care au aderat. L-am văzut pe Kenneth vorbind despre "lungul său drum spre credinţă" şi mărturisesc că am fost surprins. Lucrarea sa, "Două milioane de kilometri în căutarea adevărului", prezintă o experienţă lipsită de orice eufemism, care dă mărturie despre rătăcirea religiilor orientale şi "greutatea" spirituală din mediile protestante.

Câteva adevăruri

Creştinismul nu este o filosofie. În toate religiile pe care le-a experimentat, Klaus a resimţit lipsa iubirii. În Islam, buddhism, hinduism a aflat aceleaşi decepţii, aceeaşi răceală spirituală. Aşa-zişii "iniţiaţi", mărturiseşte el, sunt "maeştri cu vorba, niciunul cu fapta".

"Prin yoga, ne ferim de firea noastră reală, aceea de oameni păcătoşi, crezând că ne îndumnezeim"

Yoga nu e altceva decât o "narcoză", o înşelare, care alungă doar temporar gândurile străine ce ne abat de la rugăciune. Buddhistul caută o dezlegare a duhului de chipurile raţionale şi văzute, deci gol lăuntric desăvârşit, pentru a putea ajunge la eliberarea de suferinţă. Tot ce se poate găsi în această stare - mărturiseşte Kenneth - e cel mult frumuseţea proprie omului, aşa cum a fost el creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. Astfel, el se contemplă în mod narcisist, confundându-se cu Dumnezeu sau privindu-se ca un Dumnezeu; tragedia stă în faptul că omul vede un chip mincinos, un fel de "fata morgana" în pustiul vieţii sale, pe care o confundă cu oaza cea adevărată. Şi lui Klaus i s-a descoperit că adevărata cale spre eliberarea de fluxul gândurilor e smerenia, rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". "Cei mândri sunt mereu chinuiţi de demoni", îi spune Mântuitorul Sfântului Siluan Athonitul. De aceea fug ei de smerenie. Rugăciunea inimii nu este invocarea mecanică a unui absolut impersonal, ci dialogul cu o Persoană, cu Domnul sufletelor, Iisus Hristos. Aici sălăşluieşte iubirea după care tânjeşte sufletul.

"Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35)

Întemeietorii de religii, Confucius, Buddha, Mahomed sunt morţi cu toţii. Hristos singur e viu. A înviat din morţi şi e prezent pururea pe altarele noastre, în Sfânta Euharistie. Aici este creştinismul singular; unic, pentru că păstrează taina întrupării Dumnezeului adevărat în sensul unei comuniuni spirituale. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.
Buddhismul, ca filosofie a enunţului, e minunat. Îşi alege cuvintele cele mai frumoase, se reduce la teoretizare, iar de aici i se trage eşecul. Un lucru e fundamental. Hristos şi-a dat viaţa pentru oameni, Buddha nu a făcut-o. "Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele", şi chiar aşa a făcut Domnul.
Creştinismul este, mai întâi de toate, o religie a identităţii. Nirvana, prezentă în religiile orientale, nu e o soluţie; nefiinţa nu e o izbăvire din suferinţa universală. Hristos vesteşte fericirile Împărăţiei. Or, a fi fericit nu înseamnă dizolvarea fiinţei, anularea ei ontologică, ci, din contră, participarea la viaţa cosmică. Hristos ne învaţă desăvârşirea: trebuie să ne umplem, nu să ne golim.

Pentru Klaus, apropierea de Dumnezeu a decurs progresiv. S-a familiarizat cu creştinismul în cadrul unor cercuri neo-protestante, dar rătăcirea avea să ia sfârşit odată cu întâlnirea părintelui Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Tranziţia, "zguduirea lăuntrică", avea să mai dureze, adevărata "convertire" urmând să fie primirea botezului ortodox, pentru care s-a pregătit vreme de 3 ani.

"Delirul" lui Klaus Kenneth, ilustrat în paginile acestei biografii, e expresia căutării Dumnezeului necunoscut, care mână sufletul într-o luptă duhovnicească, permanent constructivă. Hristos l-a remontat pe calea dreptei credinţe, iar el i-a urmat chemarea irezistibilă. Experienţa lui Klaus, marcată de căutarea neobosită a unei religii, de singurătate şi deznădejde, iar finalmente de regăsirea Dumnezeului adevărat, poate fi rezumată în cuvintele parabolei: acest "fiu risipitor" mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

PS: Un interviu cu domnul Klaus Kenneth fost difuzat la Radio România Actualităţi în emisiunea "Semnături Celebre" din 28 decembrie 2009. Interviul poate fi ascultat online in playerul din pagina de aici: http://www.romania-actualitati.ro/klaus_keneth-7877

Cadoul lui Dan Puric. Despre relativism, Hristos şi memoria identitară (6 aprilie 2010)

Dialogul integral îl puteţi asculta aici:

Asculta mai multe audio Politica


Asculta mai multe audio Politica

Klaus Kenneth - de la minte la inimă

Drumul de la minte la inimă, de la cunoştinţă la credinţă, nu este întotdeauna scurt. O mărturiseşte Klaus Kenneth, un ceh născut la finele celui de-al Doilea Război Mondial, stabilit astăzi în Elveţia. Trecut prin multe drame şi experienţe existenţiale limită, Klaus a fost şi este un căutător al adevărului, al vieţii autentice. A parcurs, după cum mărturiseşte în cartea sa, peste 2.000.000 de kilometri până când a fost aflat de Hristos, Dumnezeul Cel viu. De atunci ţine conferinţe în diferite ţări, vorbeşte la emisiuni de radio şi televiziune despre drumul întoarcerii spre Dumnezeu. În interviul de mai jos detaliază experienţa sa prin diferitele religii pe care le-a încercat şi explică de ce Ortodoxia este singura învăţătură conformă cu firea omului.

Cum aţi surprins România în timpul vizitei dumneavoastră prin ţară?
De când am venit în România, am trăit lucruri deosebite privind viaţa Bisericii. Am cunoscut părinţi deosebiţi, cum ar fi părintele Rafail Noica, dar am cunoscut şi superstiţia care a luat locul credinţei. Oamenii nu trebuie să devină funcţionari în credinţă. Mesajul este foarte important în vremea noastră. Tinerii creştini din ţara aceasta şi cei de pretutindeni au o misiune foarte importantă. Creştinii trăiesc permanent o moarte, o moarte faţă de omul cel vechi. Prima moarte a fost aceea a Botezului, când am fost scufundaţi în apă. Atunci, vechiul Adam şi vechea Evă au fost înecaţi.

„Să învăţăm să fim ultimii“
Dar Scriptura ne spune că avem nevoie de un al doilea botez, al pocăinţei, al faptelor bune şi, dacă nu ajungem la acela, dacă nu trecem prin el, nu ajungem în rai. Dacă nu trecem testul, nu o să mai fim aşa de veseli ca acum.

Pentru că dacă nu facem bine celor ce ne fac rău înseamnă că am căzut la proba Evangheliei. De fapt, drumul nostru de creştini duce în direcţia aceasta: să învăţăm să fim ultimii. Hristos a fost ultimul. Dar în lumea noastră toţi vor să fie primii. Părintele Sofronie de la Essex spunea că societatea în care trăim este construită asemenea unei piramide. În vârf sunt cei mai importanţi, iar la bază cei mai neînsemnaţi. Hristos însă a întors această piramidă cu vârful în jos. În consecinţă, dacă vrem să facem carieră trebuie să mergem jos, în piramidă. Dar acolo, în punctul cel mai de jos, fotoliul de director este deja ocupat. Acolo este Hristos. Dacă acest fapt nu constituie pentru noi o realitate, dacă nu mergem unde Hristos se află, atunci ne aflăm în afara realităţii creştine. Trecem pe lângă ţintă. În noi sunt mereu înclinaţii care ne fac să dorim a fi sus. Şi această putere, această energie se cheamă mândrie. Aceste gânduri ne vin de la cel rău, de la diavol. Dar este un loc la care demonii nu au acces. Atunci când te cobori, când te smereşti, demonii te părăsesc. Această zonă este urâtă de ei.

Hristos şi Confucius

Care este viziunea dumneavoastră vizavi de religiile prin care aţi trecut?
Când oamenii suferă, ei caută o ieşire. Întreaga lume suferă. Care este răspunsul la această suferinţă? Dacă luăm cele mai vechi filosofii, îi vom găsi pe Confucius şi Lao-Tze, care au întemeiat un sistem foarte inteligent de morală. Dar, mai bine să comparăm între ele cele mai mari religii ale lumii. Închipuiţi-vă o groapă mare, adâncă şi întunecoasă, în care omul nostru stă şi suferă. Trece Confucius şi spune: „Hei, ai citit învăţătura mea? Dacă ai fi cunoscut-o, n-ai fi ajuns aici“. Dar omul din adânc nu a auzit de învăţătura marelui filosof. Ascultăm noi întotdeauna de învăţător? Pe acolo se plimbă şi Buddha. Îi zice omului: „Dragul meu, care te afli acolo, jos, închide mai bine ochii şi meditează. Astfel nu o să mai ştii unde eşti“. Paradoxul este că noi nu putem ţine ochii închişi, ci îi avem întotdeauna deschişi, pentru a vedea unde suntem, unde ne aflăm. Omul rămâne neconsolat în groapă. Dar iată că vine Mahomed. El e un tip mai dur. Îi strigă omului: „Hei, ce te plângi acolo? Asta ţi-a fost sortit, îţi este dat să trăieşti aşa“. După care pleacă mai departe. Trece şi Hristos. El are o inimă care simte durerea faţă de cel ce stă acolo, jos, şi suferă. Nu spune nici un cuvânt. Doar se apleacă şi întinde mâna spre omul aflat în groapa întunecoasă. Îl ajută să iasă. După care pornesc amândoi mai departe la drum.

„Am căutat în toate religiile un fel de morală“
V-aţi născut într-o atmosferă familială ostilă, crâncenă. Mama vă bătea, între copii şi părinţi nu exista nici un fel de comunicare. Ce lipsea familiei Keneth să fie normală? Era ceva de ordin material sau spiritual acea lipsă?
La bază sunt probleme spirituale, nu materiale. Tatăl meu, un om egoist, a părăsit-o pe mama mea. A fost, desigur, şi o parte materială, fiind după ravagiile războiului; multe familii au trecut prin greutăţi, dar au rămas unite. Pierzând stâlpul familiei, mama s-a aplecat spre viaţa spirituală. Ea a devenit catolică, dar nu a primit nici consolare, nici ajutor spiritual, ci s-a raportat la credinţa catolică într-un mod superstiţios. Dacă ne depărtăm de Dumnezeul-Iubire, nu mai avem iubire. S-a petrecut atunci o dramă, prezentă şi în multe familii de astăzi: ea a pierdut mult din punct de vedere material, apoi s-a ataşat de copii şi i-a „acaparat“. Asta se întâmplă şi astăzi: dacă mama nu este mulţumită de copii, ea ajunge chiar să-i lovească. Această formă de „gelozie“ este contrariul iubirii.

Înainte de convertire, eraţi conştient de răul care exista în sufletul dumneavoastră? Doreaţi schimbarea în bine?
Nu mi-a trecut prin minte să schimb ceva în viaţa mea. Răul era în viaţa mea; eu m-am identificat cu el. Nu mi-am putut imagina că există altceva. Aşadar, eu am fost bătut şi, la rândul meu, am bătut pe alţii...

Eu am căutat sincer în toate religiile un fel de morală, ceva care să mă ghideze. Islamul nu m-a convins deloc, pentru că acolo nu este dragoste. În hinduism, am înţeles că legile reîncarnării sunt de fapt o condamnare, o pedeapsă pentru cei care fac răul; ne reîncarnăm după o viaţă în care am săvârşit fapte rele. Meditând asupra scrierilor hinduse, mi-am dat seama că ceva nu prea merge... Când am fost închis în Germania, nu îmi dădeam seama că am făcut ceva rău.

„Tot ceea ce lumea oferă ca substitut lui Dumnezeu este întotdeauna trecător“

Credeţi că un om egoist, suficient lui însuşi, poate să fie atras spre mântuire?
Eu cred că orice suflet aspiră spre Dumnezeu în mod firesc. Văd asta chiar şi în muzica pop şi rock, mai ales atunci când întâlnim versuri inspirate. Oricât de rău aş fi, tot simt ceva înălţător în sufletul meu. Dumnezeu poate să lucreze prin aceste lucruri, dar într-un mod limitat: când se termină muzica, revenim la viaţa rea de dinainte. Tot ceea ce lumea oferă ca substitut este întotdeauna trecător. Avem întru noi o dorinţă de veşnicie, iar când nu se manifestă, ne simţim frustraţi. De aceea, urmând dorinţelor, devenim sclavii patimilor. Oare ce mai putem face?

Povestiţi pe scurt o întâmplare sau două în care aţi dat mâna cu moartea, dar Cineva v-a salvat.
Eram odată într-un templu budist. Nu era lumină, fiind pe la ora trei dimineaţa; în faţa statuii lui Buddha ardeau câteva candele mici. Pentru a putea ajunge în templu am folosit o lanternă. De ce aş fi aprins lanterna în timpul unei meditaţii? Am luminat în jurul meu şi am văzut trei şerpi, o femelă şi doi pui. Erau o specie de şerpi numită „Banded-krait“, cu inele galbene şi negre, poate cel mai periculos şi veninos şarpe din Thailanda. Şerpii caută întotdeauna căldura. Eu stăteam jos, ei au simţit căldura şi s-au apropiat de mine. Dacă i-aş fi atins, aş fi murit pe loc. Acolo eram în junglă; nu exista medic... Am sărit şi-am ţipat. Toţi călugării s-au apropiat şi au încercat să-i prindă cu beţele. Eram uimit să văd cât de repede se mişcau acei şerpi. Dumnezeu a fost cu mine atunci când am aprins lanterna. Altă dată am fost luat prizonier de revoluţionarii columbieni din armata de eliberare. Ei au vrut să mă împuşte. Un grup de indieni a venit cu bicicletele, atrăgând atenţia soldaţilor. Totul s-a încurcat şi aşa am reuşit să scap.

„Când omul strâmbat de păcat este îndreptat, devine ipostas“
Aţi experimentat până la creştinism felurite religii şi exerciţii spirituale, meditaţie transcendentală, yoga. Spuneţi despre toate că erau un plasture cu miere pus deasupra unei răni canceroase nu ca să o vindece, ci ca să o acopere. Ce lipsea acelor religii de nu v-aţi oprit la ele?
Să luăm ca exemplu yoga. Când vorbesc despre plasture, spun că maladia, boala aduce suferinţă şi în consecinţă un dezechilibru. Care este cauza acestui dezechilibru? Prin căderea lui Adam, păcatul şi moartea au intrat în fiecare om. Un exemplu. Când ai mult de lucru în oraş şi circulaţia e intensă, devii stresat. Te aşezi şi faci câteva exerciţii pe care ţi le propune yoga sau 20 de minute de meditaţie transcendentală şi te poţi calma. Asta îţi dă pentru moment un echilibru, o linişte, pace. Când omul este cuprins de păcat, el falsifică realitatea, falsifică totul. În yoga, dacă faci exerciţiile acestea, poţi ajunge pe tărâmuri străine. În yoga sunt de parcurs opt etape. Când eu fac un exerciţiu asana, energiile divinităţilor hinduse intră în corpul meu şi, apoi, puţin câte puţin, îmi transformă sufletul, spiritul. Am putea ieşi din stres dacă ne-am opri la acest palier, dar lucrul rău, odată intrat în om, trece la un alt nivel. Fiecare practicant yoga trebuie să acceadă la o altă etapă, unde trebuie să liniştim spiritul. În acest moment are loc o paralizie a energiilor divine pe care Dumnezeu le-a sădit în noi. Energia divină care lucrează şi sălăşluieşte în fiecare făptură omenească face ca orice om să dorească pe Dumnezeu. Acest lucru a fost întrerupt de păcat. În momentul în care noi vedem păcatul şi plângem pentru el, dobândim iertarea dată prin Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci, omul care a fost strâmbat de păcat este îndreptat şi devine ipostas. Energia pe care o dă păcatul, pe care o dă răul, îl face mizerabil, dezagreabil pe om. Când tu eşti practicant yoga, eşti curbat, eşti strâmb, energia divină este blocată, starea omului nu este normală şi, cu cât urci mai mult pe scara celor opt etape, cu atât mai mult se accentuează această stare. Energia care vine prin zeităţi te face să fii orb faţă de păcat. Acest lucru te îndepărtează foarte mult de Dumnezeu. Pentru asta am spus că yoga este ca un plasture de miere pus deasupra unei răni adânci, canceroase. Majoritatea celor care fac yoga sfârşesc în depresie. Or, asta este o trişare, o minciună, nu un adevăr.

„Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect“

Cum a fost întâlnirea cu părintele Sofronie? Ce v-a impresionat mai mult la el?
Îmi aduc aminte de prima întâlnire, când m-a captivat umorul său. Eu nu eram un om foarte spiritual, foarte deschis. Eram un om obişnuit. Dar, foarte repede, a doua oară, am simţit dragostea lui. Am simţit că pentru a intra în legătură cu el, părintele s-a coborât la nivelul meu. Şi părintele Rafail mi-a dat acelaşi sentiment, că sunt la acelaşi nivel. Nu trebuie, ca preot, să stai departe, să rămâi sus, să zicem, dacă eşti acolo. Trebuie să cobori. Nu să strigi de sus către credincioşi: „Hei, grăbeşte-te, hai, repede, vino aici. Dacă nu, nu poţi intra în legătură cu mine“. Dacă lucrurile ar sta aşa în creştinism, Dumnezeu nu ar fi coborât la oameni, ci ar fi rămas în ceruri. Dar Hristos a coborât la nivelul fiecăruia. Şi la nivelul meu. Părintele Sofronie s-a coborât la nivelul meu. De aceea am fost atât de apropiaţi. Am petrecut 10 ani în această prietenie. Mergeam de două ori pe an la Essex şi atunci mă şi spovedeam. Mărturisirea la părintele Sofronie era un lucru foarte serios. Dura o jumătate de oră şi reprezenta un dialog în care tu, în calitate de creştin, îţi deschideai sufletul total. Lucrul acesta mă punea şi mă pune şi astăzi în responsabilitate faţă de Dumnezeu, că nu mă pot împărtăşi oricum, fără o pregătire sufletească adecvată. Rutina de a spune repede o rugăciune este un fel de liniştire a conştiinţei preotului sau a credinciosului că şi-a îndeplinit canonul, că şi-a făcut datoria. Omul trebuie responsabilizat să trăiască o viaţă creştină autentică.

Ce reprezintă acum pentru dumneavoastră Ortodoxia, implicit Hristos?
În protestantism, pentru mine, Hristos a fost un prieten. Acum am deplină, infinită încredere în Hristos. Cu cât mă apropii mai mult de El, cu atât mai mult simt frica lui Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect. Încep acum să înţeleg ceea ce s-a întâmplat cu adevărat pe Golgota. Iar asta, datorită rugăciunilor părinţilor Bisericii cu care mă pregătesc la Împărtăşanie şi celor de la Sfânta Liturghie. O mare influenţă asupra modului în care eu Îl văd pe Dumnezeu l-a avut părintele Sofronie. El mi-a arătat cine este Hristos cu adevărat. Când îngenunchea înaintea sfintei mese, spunând rugăciunile, simţeam că intru în rai.

„Ce ştiam eu ce este o inimă?“

Care au fost experienţele nefericite prin care aţi trecut la începutul vieţii?
Am suferit într-un mod extrem. Nu am avut tată. A fost împuşcat în timpul războiului. A trebuit să simt foamea din cauza războiului. Mama mea era preocupată de forţele oculte. Nu am primit nici un fel de dragoste din partea familiei mele. Eram revoltat faţă de situaţia pe care o trăiam. La 3-4 ani am plecat de acasă. Pentru asta, am fost bătut până la sânge. Cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor Dumnezeu, de la Adam şi Eva, a fost voinţa liberă. Pe partea cealaltă, cele mai rele lucruri sunt forţele demonice care ne leagă această voinţă. Întrebarea care se pune este cum de îngăduie Dumnezeu aşa ceva? Pentru că dragostea nu poate să oblige. Când Dumnezeu a făcut pe om şi-a asumat riscul ca acesta să se întoarcă împotriva Lui, să spună nu Lui. Chiar Adam a ascultat o altă voce decât cea a lui Dumnezeu. De aceea avem astăzi moarte, război, ucidere. Am supravieţuit mediului ostil în care am trăit doar pentru că gândul la ură şi răzbunare mi-a dat rezistenţă. Nu puteam suporta pe nimeni. Alături de mama trăiam iadul, pe profesorii de la şcoală nu îi aveam la inimă. Cu poliţia deja avusesem de-a face. Eram singur. Aceasta este cea mai grea boală a omului, singurătatea. Noi ştim că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi ca pe un singur om, iar când a venit Satan, cu sfatul lui, totul s-a spart, s-a fragmentat. Am devenit mai mulţi cu voinţe diferite, chiar opuse. Pe de o parte, voiam să mă smulg din această singurătate, pe de altă parte aveam această dorinţă de ură, de răzbunare. Mi-am întemeiat o formaţie de muzică asemănătoare cu Beatles, cu care aveam succes. Dar eram tot singur. Am intrat într-o grupare rebelă pe plan politic care chiar a omorât oameni în Germania acelei perioade. Mottoul meu era „Distruge ceea ce te distruge“. Dar am observat că violenţa naşte întotdeauna violenţă. Mi-am dat seama că aceasta nu poate fi o soluţie pentru mine. Şi am început să caut. Am ajuns într-un club. Am cunoscut o fată care mi-a zis: „Klaus, ceea ce văd eu în tine este o uriaşă grămadă de gunoi. Dar mai văd că tu ai şi cea mai mare inimă dintre toţi câţi sunt aici“. Ce ştiam eu ce este o inimă? Eu aveam în piept o piatră. A fost primul om din viaţa mea care a avut pentru mine dragoste. Apoi au urmat diversele căutări, până ce Hristos m-a găsit.

(Interviu tradus de pr. conf. dr. Radu MUREŞAN şi realizat de Augustin PĂUNOIU), preluat din ziarul Lumina.

Unde sunt înfipte piroanele?

O ţară care îşi refulează trecutul, o ţară care nu îşi asumă trecutul, îşi refuză dreptul la istorie. Nu vrea să aibă istorie.

De curând, în Federaţia Rusă, "Arhipelagul Gulag" al lui Soljeniţîn a fost introdus în materia obligatorie din programa de limbă şi literatură rusă a secolului XX. În România, în 20 de ani de tranziţie către democraţie, nimeni nu s-a aplecat asupra unui studiu, iar un interes pentru "canonizarea" în materie de literatură a unui Radu Gyr sau Nicolae Steinhardt nici că ar fi existat. "Opere de referinţă" au devenit alte scrieri, "mai importante", inserţiile de indivizi mai mult sau mai puţin "optzecişti" şi "post-modernişti". România nu a făcut nimic pentru "sfinţii" ei dizidenţi. Acum e mai viabil decât oricând ca neamul acesta să cultive memoria răstigniţilor săi. Trecutul sângerează în măruntaiele pământului, rămăşiţe de martiri strigă, iar acest trecut e strivit cu brutalitate sub paşii grei ai "Nimănui".

La mai bine de un an de zile de la trecerea la cele veşnice a lui Alexandr Soljeniţîn, o variantă scurtă a "Arhipelagului Gulag", a fost pregătită de soţia scriitorului, Natalia Soljeniţîna, pentru a facilita accesul elevilor la lucrarea despre ororile totalitarismului sovietic.
Văduva scriitorului a declarat într-un interviu că "s-a confruntat cu dorinţa de scurtare a cărţii încă din exil, când profesori universitari americani l-au rugat pe Aleksandr Isaevici să-şi dea acordul pentru publicarea unei variante scurte a Arhipelagului Gulag, întrucât studenţilor americani le este greu să citească toate cele trei volume."
Natalia Soljeniţîna a adăugat că fostul dizident nu a fost de acord la început, dar la insistenţele apropiaţilor a fost, în cele din urmă, convins. "A apărut o variantă americană, apoi una engleză, iar acum "Arhipelagul" într-un singur volum există în mai multe limbi ale lumii", povesteşte Natalia Soljeniţina.

Hegel a spus o vorbă mare: "Tot ce învăţăm din istorie e că nu învăţăm nimic din istorie." Unii se străduiesc să lege rănile trecutului, în vreme ce alţii adoptă atitudinea comună a majorităţii. Adevărul e piatră de poticnire, aşa cum Hristos e "nebunie neamurilor". Unde sunt înfipte piroanele?

Mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei în China

În China exista încă din veacul al 17-lea o mică comunitate ortodoxă provenită din Albazin, Siberia. În 1685, chinezii ocupaseră Albazinul şi înrobiseră un număr însemnat de cazaci şi albazini. Patruzeci şi cinci dintre aceştia erau ortodocşi. Împreună cu ei, a fost înrobit şi preotul lor, pe nume Maxim Leontiev. Întrucât aceştia erau meşteri iscusiţi la confecţionarea de arcuri, împăratul Chinei, K'ang-hsi i-a luat la curtea sa din Pekin (Beijingul de astăzi). I-a tratat bine, ba chiar le-a cedat şi un templu budist în Peikuan, un cartier nord-estic al Pekinului, pe care l-au preschimbat în biserică creştină, aşezând acolo o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae al Mirelor Likiei, pe care o aduseseră cu ei.
Când albanizii se căsătoreau cu femei chineze, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele lui Hristos, Sfânta Înţelepciune (Sofia) a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica sfântului Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sfânta Sofia.
Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Chinezii pricepuseră însă intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze cu suspiciune activitatea micii Biserici.
De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de "lucrările misionare" ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin "diplomaţia tunului", dând dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, "Edictul Sacru" prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China. Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, îndeplinind o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.
Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă în Pekin (Adormirea Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.
După faimosul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a-şi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comericiale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, "diavoli străini" ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.
Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, în portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi a chinezilor "trădători", acuzându-i că delictul fusese înfptuit de un "creştin"! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care în acea zi urmau să se cunune. Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.
După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Molitfelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misonară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi un transpus în limba chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880.
Declinul Imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, "pepenele" Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică "Pumni cei drepţi ai armoniei" sau, ami simplu, "Boxerii" - întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale. Socoteau că misunea lor era să cureţe ţara de "diavolii străini" şi să-i pedepsească pe "trădătorii" autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că "boxerii" şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! - pentru inundaţii, boli, foamete etc. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism.
Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: "Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali care să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!" Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, "de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva." După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, "boxerii" au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau, supunându-i la multe chinuri, îi sileau să se lepede de "credinţa străină" şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (să plătească preţ de răscumpărare uneori) sau să moară! Boxerii au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de tortură a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte...

ÎPS Iosif al Prikonisului

Ce înţelegem din parabola fiului risipitor

Omul s-a născut în casa tatălui său, a primit o educaţie şi putea să continue să trăiască lucrând pentru tatăl său, dar viaţa asta i s-a părut şi grea şi fără sens. Atunci a părăsit casa şi a plecat în căutarea altei vieţi, a altei munci. A umblat din loc în loc, ba nu-i plăcea ceva, ba nu era acceptat şi era gonit, iar atunci, ajuns la capătul răbdării, şi-a amintit de casă. Şi numai atunci a găsit binele, la întorcerea la cel de care fugise, la tatăl lui. La fel se întâmplă şi cu viaţa oamenilor care lasă în urmă viaţa firească trăită după voia Tatălui Dumnezeiesc şi întru slujirea Lui. La fel suferă ieşind din voia Lui şi tot aşa găsesc liniştea şi bucuria întorcându-se acasă, la El, la împlinirea voinţei Lui.

Lev Tolstoi

Fiul risipitor se întoarce la Cel Dintâi. Resimte îmbrăţişarea primordială a dumnezeirii şi află siguranţa în mâna celui de la Care a purces. A străbătut infinit prin lume, şi-a cheltuit viaţa în deşertăciuni şi a ajuns, în cele din urmă, să sărăcească de pe urma libertăţii pe care "şi-a asumat-o". Dar Tatăl nu a încetat vreo clipă să-l aştepte. Îl vede acum desculţ, pribegind spre drumul spre casă. Îi iese în întâmpinare, îl sărută cu o căldură paternă ce subjugă orice canon, iar nenorocitul cade la picioarele sale, implorând iertarea de care nu se face vrednic. Dar Stăpânul nu îl mustră, ci dă poruncă argaţilor să îl îmbrace în haină nouă şi să junghie viţelul cel gras, "căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" .
Fiul era pierdut şi "s-a aflat"; şi-a aflat condiţia pământească de păcătos. Şi a înviat în momentul în care a resimţit gustul roşcovelor, al libertăţii sale iresponsabile. Cât de mult căzuse! Hristos şi-a întins braţul puternic şi l-a tras din noroiul deznădejdii. Iar atunci conştiinţa lui s-a trezit la realitate. A luat drumul "Exodului", al trecerii din moartea spirituală la viaţă.

În tabloul lui Rembrandt, chipul Bătrânului redă atât de magnific bunătatea şi iertarea, în vreme ce pe mâinile sale, rezemate pe umerii fiului, vedem oboseala bătrâneţii şi a aşteptării; chipul său revarsă lumină asupra celuilat, aproape ascuns în pieptul părintelui, marcat de un profund regret. Istoricul de artă britanic Kenneth Clark scria că oricine ar avea ocazia să vadă originalul ar putea fi scuzat dacă ar afirma că este "cel mai desăvârşit tablou pictat vreodată".

În ce crede marxismul

Intelectualii au inventat ideologiile, adică nişte sisteme de interpretare a lumii sociale, care implică o anumită ordine de valori şi sugerează reformele de îndeplinit şi răsturnările care trebuie realizate sau evitate. Cei care au condamnat Biserica Catolică în numele Raţiunii acceptă o dogmă seculară, fiindă sunt dezamăgiţi de ştiinţa parţială sau pentru că doresc să obţină puterea, acordată numai preoţilor care slujesc Adevărul. Atei din convingere, ostili vieţii religioase, anumiţi intelectuali de stânga au vrut să răspândească necredinţa, aşa cum misionarii propovăduiau credinţa, convinşi că vor reuşi să-i elibereze pe oameni, omorându-le zeii şi dărâmâdu-le altarele. Alţi intelectuali se nelinişteau la gândul declinului iremediabil al creştinismului şi-şi imaginau dogme acceptabile de către raţiune, susceptibile de a restabili unitatea spirituală. Bolşevismul manifestă următoarele două intenţii: fervoarea combativă a celor fără Dumnezeu îl însufleţeşte; el a elaborat o ortodoxie, care pretinde că este conformă cu învăţăturile ştiinţei. Comunismul este prima religie elaborată de intelectuali care a cunoscut succesul.
Dar nu este prima care să fi căutat succesul. Auguste Comte a formulat, poate, mai clar decât oricine altcineva ideile care inspiră căutarea unei religii de subzistenţă. Religiile trecutului sunt pe cale să-şi piardă vitalitatea, pentru că ştiinţa nu le mai permite oamenilor să creadă ce îi învaţă Biserica. Încetul cu încetul, credinţa va dispărea sau se va coborî la nivelul unor superstiţii pe înţelesul poporului. Moartea lui Dumnezeu lasă un gol în sufletul omului; nevoile sufletului rămân, însă, şi vor trebui satisfăcute de un nou creştinism. Intelectualii sunt singurii în stare să inventeze, poate chiar să predice, un substitut al vechilor dogme, care să li se pară acceptabil şi savanţilor.
Aşa a gândit Marx. De pildă, el credea în fecunditatea răsturnărilor politice. Doctrina aceasta, care s-a numit materialism dialectic, afirmă că există un determinism al evenimentelor, dar că această necesitate este una dialectică, ea presupune contradicţia dintre regimurile care se succed, ruptura violentă la trecerea de la un regim la altul şi reconcilierea finală dintre exigenţe aparent divergente. Omul s-a creat pe sine prin acţiune, transformând natura înconjurătoare. Şi proletariatul se va dovedi, prin acţiunea sa, demn de propria misiune, înlăturând capitalismul.
Limbajul liderilor bolşevici era în bună măsură plin de trimiteri la Robespierre, Gironde, Thermidor şi alte simboluri ale Revoluţiei Franceze, care se bazau pe Rousseau şi pe ideea virtuţii civice. Versiunea bolşevică a discursului despre virtuţi publice, prea puţin inteligibilă maselor de ţărani analfabeţi, a reuşit să atingă o coardă sensibilă a mulţimii deoarece a corespuns unui fundament al discursului popular asupra virtuţilor pe care ei îl receptau în mod obişnuit în timpul liturghiei - expuneri de tipul catehismului ale principiilor creştine ortodoxe şi transmiterea poveştilor din vieţile sfinţilor.
În cazul comunismului se aplică formula lui Michelet: "Revoluţia n-a adoptat nicio Biserică. De ce? Pentru că ea însăşi este o Biserică." La fel ca religia civilă, comunismul sanctifică îndatoririle individului faţă de Partid, de statul socialist, de viitorul omenirii. Religie a Cetăţii, din momentul în care Partidul ajunge la putere, ea rămâne o religie universală în opoziţie, în învăţăturile ezoterice. La fel ca pozitivismul, comunismul pretinde că adună creaţiile trecutului şi le transmite mai departe societăţii care va împlini vocaţia umană. Se opune individualismului epocii Luminilor, dar vesteşte fericirea colectivă. Le refuză mila celor slabi şi încrederea - mulţimilor, dar justifică edificarea socialismului prin sentimentele umanitare, iar autoritatea necondiţionată a conducătorilor - prin necesitatea de a instrui masele. Răstoarnă sensul raţionalismului occidental, dar continuă să se revendice de la el. Profetismul marxist transformă o schemă de evoluţie într-o istorie sacră, al cărei final va fi reprezentat de societatea fără clase.
În eshatologia marxistă se vorbeşte de un sfârşit al preistoriei, de un scop care să fie atins în sânul Istoriei însăşi şi depăşit ca toate scopurile. Ea îi atribuie proletariatului rolul unui salvator colectiv, sub raportul mitului clasei alese care, prin suferinţele îndurate, are ca obiectiv răscumpărarea umanităţii. În acest sens, proletariatul se îndreaptă spre "recunoaşterea omului de către om". Demersul lui Sartre, marcat în mod fundamental de principiile existenţialismului, se reduce la o singură întrebare, finalmente absurdă: "Are vreun sens Istoria?" Lucru la care se străduieşte să dea un răspuns: "Istoria, în afara omului care o face, nu e decât un concept abstract şi imobil, despre care nu putem spune nici că are un sfârşit, nici că n-are, iar problema nu este de a cunoaşte sfârşitul ei, ci de a-i da unul."
Marxismul se revendică, în mod paradoxal, de la "creştinism" pe poziţiile materialismului dilalectic şi îşi însuşeşte aura unui mesianism politic, promite să asigure tuturor "pâinea cea de toate zilele", dar rămâne mult prea cramponat în dimensiunea istorică. El urmăreşte să aducă lumea la starea unui "rai primitiv"; de aici, fragilitatea, netrăinicia învăţăturii marxiste. Or, "taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti - cum spune Dostoievski. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi numai maldăre de pâine." Aici intervine creştinismul, Hristos. Doar atunci când istoria se va "coace", când va atinge maturitatea deplină, Dumnezeu îi va descoperi sensul. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia încă nu. Astfel, omul care cumpără şi vinde, cultivă pământul, foloseşte maşinile, rămâne, în adâncul lui, cel care crede, gândeşte şi de roagă. Rămâne să aştepte împlinirea Istoriei.

Diavolul secolului XX a vorbit ruseşte

"Povăţuitorii" ne-au învăţat că nu e nevoie decât de un Lenin şi de o revoluţie pentru ca minoritatea revizionistă să subjuge în întregime o societate rudimentară, aşa cum se prezenta Rusia la început de secol XX. Aşa a apărut Diavolul în istorie. Aşa au luat naştere Uniunea Sovietică şi lagărele de reeducare prin muncă; aşa au apărut şi NKVD-ul şi Arhipelagul Gulag. Consolidarea puterii politice nu a fost, apoi, decât o chestiune de timp.
Instaurarea primului stat marxist a însemnat începutul unei hegemonii europene, fără precedent în istorie. În scurt timp, transformările economice demarate de bolşevici au adus societatea ţărănească din timpul ţaratului la nivelul unei super-puteri mondiale: URSS. Minciună, teroare, crimă - cu precădere, termenul "crimă" - sunt cuvintele care au caracterizat regimul. "Pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat sovietic. Nici prin numărul celor martitizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul complex şi unificat, nu se poate asemui cu niciun alt regim de pe pământ, nici chiar cu cel al ucenicului de Hitler, care în acea epocă a întunecat ochii întregului Occident" (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag).

Am urmărit recent un film cutremurător: "Pădurea Katyn", în regia lui Andrzej Mularczyk, al cărui tată se numără printre cei 22.000 de prizonieri polonezi masacraţi de comisarii sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Naziştii au descoperit în 1943 una dintre gropile comune în care au fost aruncate cadavrele celor executaţi, fapt ce a dus la ruperea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra. Odată cu ocuparea Poloniei de către Armata Roşie, populaţia a fost îndoctrinată cu filme de propagandă sovietică, care îi prezentau pe nazişti ca pe adevăraţii făptaşi ai masacrului de la Katyn; ruşii "pledau" în acest sens pentru metoda folosită de trupele Gestapo în executarea victimelor: împuşcarea în ceafă - un argument viclean şi convigător. Cei care au îndrăznit să mărturisească adevărul şi să îşi cinstească eroii au fost închişi, torturaţi sau ucişi.
În cadrul Conferinţei de la Yalta din februarie 1945, Stalin declarase cu emfază: "Uniunea Sovietică este interesată să creeze o Polonie puternică, liberă şi independentă. Chestiunea Poloniei este una de viaţă şi de moarte pentru statul sovietic." Contradicţia flagrantă dintre dintre cele două fraze era evidentă. Deşi nu se afirmase deschis, Uniunea Sovietică nu avea să accepte ca zonă-tampon altceva decât o Polonie total total subordonată intereselor sale, ceea ce s-a şi întâmplat după încheierea războiului.
Unii trădează, alţii bravează, unii execută, alţii ajung victime. După eşecul "Operaţiunii Barbarossa", contraatacul Armatei Roşii se dovedeşte devastator, răstimp în care în Estul european se lasă umbra Cortinei de Fier. Libertatea a amuţit pentru următoarele decenii...

Masacrul de la Katyn, ordonat de Stalin şi tratat cu indiferenţă de liderii occidentali

În primul rând este vorba despre impresionanta cifră a celor asasinaţi unul câte unul în perioada aprilie-mai 1940. Apoi, datorită calităţii deosebite a victimelor, care au reprezentat elita militară şi intelectuală a acestei ţări. In al treilea rând este vorba despre o crimă comisă cu sânge rece de trupele NKVD, care au executat o circulară a lui Stalin, redactată de sinistrul şef al poliţiei secrete bolşevice, Lavrenti Beria, şi contrasemnată de membrii Biroului Politic al CC al PCUS, printre care se regăseau: Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin la conducerea comuniştilor sovietici, Viaceslav Molotov ( cel care, în august 1939, a semnat, alături de omologul său fascist Joachim von Ribbentrop, celebrul Pact şi notele lui secrete, ce au avut atât de grave urmări asupra destinului unor ţări, între care Polonia şi România), Kliment Voroşilov.Ironia sorţii, Beria cel scrupulos avea să fie executat ulterior de Hruşciov şi colegii cu care a pus la zid crema ofiţerimii poloneze.

Potrivit documentului din 5 martie 1940, urmau să fie asasinaţi peste 22 000 de polonezi, numiţi „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”. Conformându-se anexelor secrete ale Pactului Molotov- Ribbentrop, la 1 septembrie 1939, Germania hitleristă a atacat partea vestică a Poloniei, 17 zile mai târziu acelaşi lucru făcându-l URSS, în partea estică a acestei ţări. Stalin şi-a justificat invazia prin „necesitatea protejării populaţiilor bielorusă şi ucrainiană, majoritară în teritoriile poloneze ocupate”.

La 19 septembrie 1939, Beria a creat Directoratul pentru prizonierii de război, ce s-a ocupat de prizonierii polonezi întrucât, aşa cum arată cifrele, circa 250 000 de militari polonezi fuseseră luaţi prizonieri de trupele hitleriste şi, respectiv, ale Armatei Roşii. Ca urmare, în zona lor de ocupaţie, Stalin şi subalternii săi au declanşat „curăţenia umană”. Mai întâi au creat lagăre de prizonieri la Ostaşkov, Kozielsk şi Starobielsk. Apoi, alţi prizonieri şi captivi au fost duşi în alte zone ale Ucrainei şi Bielorusiei, cu toţii fiind catalogaţi „naţionalişti şi contrarevoluţionari” şi „elemente sociale străine”.

Între 3 aprilie şi 10 mai 1940, au fost împuşcaţi: 21. 857 de polonezi, 4. 421 în pădurea Katyn (care a şi împrumutat numele său întregului masacru comis şi în alte zone), 3. 820 în lagărul Starobielsk, lângă Harkov, 6. 311 în lagărul Ostaşkovo şi 7. 305, în alte lagăre ori închisori din vestul Ucrainei şi Bielorusiei. Revenind la Katyn, printre victime se aflau: un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenenţi-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, 3 moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni particulari, 131 de refugiaţi, 20 profesori universitari, 300 de medici, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti, circa 200 piloţi de aviaţie.

Pe scurt, este vorba de circa jumătate din corpul ofiţerilor polonezi. NKVD-ul a folosit pistoale Walther şi metoda SS de împuşcare- în ceafă ori în gât. În iunie 1941, Germania a invadat URSS, iar trupele sale au ajuns şi în zona în care, cu puţin timp înainte, ofiţerii NKVD făcuseră abominabilele crime, descoperind astfel (în aprilile 1943) o groapă comună.Propaganda nazistă a speculat la maximum momentul, faptul zdruncinând serios relaţiile dintre Kremlin şi guvernul polonez aflat în exil la Londra, care se interesa insistent de soarta prizonierilor de război polonezi din URSS.

Numai că bolşevicii au respins categoric acuzaţiile Berlinului, susţinând că respectivele crime au fost comise de „călăii germano-fascişti”. In paralel, s-a înregistrat un fapt cel puţin straniu: aliaţii occidenali erau puşi în dificultate nu atât de ştirea masacrului de la Katyn, cât de faptul că Moscova răcise relaţiile cu guvernul polonez în exil şi apoi chiar le rupsese. Când, în aprilie 1943, nemţii s-au retras din zona Katyn, Moscova a constituit imediat o comisie condusă de N. Burdenko, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, ce a conchis că masacrul a avut loc în... 1941 fiind comis de „invadatorii germano-fascişti”.

Pe acest fundal, deşi premierul englez Winston Churchill spunea în particular că „dezvăluirile germanilor sunt, probabil, adevărate”, peste nouă zile avea altă părere şi susţinea poziţia sovietică. În Memoriile sale, el este şi mai sec: ancheta Moscovei a demonstrat „în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”. Cum se vede, perfidul Albion nu se dezminte! Nici preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, n-a procedat altfel: a blocat un raport ce-i incrimina pe sovietici şi a declarat că răspunderea masacrului revine nemţilor. În fine, în noiembrie 1945, şapte ofiţeri nazişti au fost judecaţi de un tribunal internaţional şi condamnaţi la moarte pentru... masacrul de la Katyn.

Treptat, în Occident, adevărul a început să iasă la iveală, el având la bază un raport făcut în 1943 de o Comisie Internaţională de Investigare a masacrului, formată din reprezentanţi ai 13 state, între care şi un medic din România. Totuşi, în timpul războiului rece, oficialii din Occident nu s-au sinchisit prea mult de această tragedie, sferele de influenţă fiind la ordinea zilei, iar aşa-zisul neamestec în treburile interne ale Pactului de la Varşovia era respectat scrupulos. Fireşte, în Polonia era interzisă abordarea ori pomenirea masacrului! La fel, în celelalte state satelite ale Moscovei, inclusiv în România.

La Moscova, abia în 1990 liderul de stat şi comunist de atunci ,Mihail Gorbaciov, a fost de acord să ofere omologului său polonez, gen. Jaruzelski, documente oficiale despre Katyn şi să ceară scuze în numele poporului ţării sale. În 1992, primul preşedinte rus, Boris Elţîn, i-a transmis omologului său Lech Walesa documentele principale privind tragedia respectivă.

Cu toate acestea, după un deceniu de investigaţii oficiale, procurorul şef militar rus n-a socotit masacrul de la Katyn drept genocid, crimă de război ori crimă împotriva umanităţii, respingând în mod implicit orice răspundere judiciară dintr-o atare perspectivă. Aceasta ar fi apropiat masacrul de la Katyn de un proces similar celui de la Nurenberg, aşa cum cerea, în martie 2005, Seimul (Parlamentul) polonez.

...Acum, la 70 de la sinistrul episod din pădurea Katyn, prin viaţa sa pierdută în acelaşi loc, preşedintele polonez a adus un suprem omagiu miilor de concetăţeni ucişi mişeleşte, din ordinul lui Stalin, şi trataţi cu indiferenţă de un Occident dornic să menajeze „ursul” de la Kremlin, indiferent ce nume şi hram poartă!

Sursa: www.cotidianul.ro

CRUCIFICAŢII FIAREI COMUNISTE

...în secolul XX se frânge din nou istoria la toate nivelele şi în toate domeniile, căci criza a ajuns la apogeu şi oamenii s-au reîntâlnit cu Dumnezeu. În focul prigonirii, lumea se curăţă şi se întoarce la Hristos. Biserica în comunism pare nimicită, dar în intensitate este uriaşă, în vreme ce creştinătatea occidentală e impunătoare pe dinafară, dar formală şi căldicică în fond. Suferinţa este cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfinţenie sufletele oamenilor.

Ioan Ianolide, "Întorcerea la Hristos"

Neamului românesc - aşezat, după spusa cronicarului, "în calea tuturor răutăţilor" - i-a fost rânduit să treacă prin multe încercări. Ultima a fost cea mai grea: tăvălugul comunist - această ideologie demonică, care a lăsat în urmă milioane de victime. "Comunismul a umplut cerul de sfinţi", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, s-ar întoarce la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei: "dara şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi, dara nu s-au căutat!"...
Se vorbeşte astăzi de Holocaust, de "pogromuri", de mareşalul Antonescu, mai puţin, însă, de persecuţiile creştinilor din temniţele comuniste. Se prezintă mult interes în problema evreiască, estimările ating adesea proporţii străine de realitate, dar uităm să îi cercetăm sfinţii acestui neam. Cine sunt martirii regimului Dej? Cine sunt crucificaţii fiarei comuniste? De ce nu se spune nimic despre Holocaustul creştinilor?

Răstignirea lui Hristos a fost un asasinat politic. Cele ce a făcut regimul comunist s-au chemat crime împotriva Duhului Sfânt.

Unul dintre cei ce au gândit în spiritul lui Hristos şi care a suferit mărturisindu-L, a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvântul Mântuitorului: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32). A acţionat pur şi simplu ca un sincer ucenic al Domnului; a ajuns să se detaşeze aât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi mistic. Aşa se face că părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obârşie, îl supranumeşte "Sfântul închisorilor".
Ioan Ianolide, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, sunt doar câţiva dintre cei asemenea lui, care au înfundat puşcăriile comuniste şi care se regăsesc, alături de el, în sinaxarul mărturisitorilor lui Hristos Domnul.

Descopăr că spiritualitatea românească e de o profunzime extraordinară. În străfundurile pământului trebuie căutate mărturiile tuturor acestor propovăduitori ai creştinismului românesc, care s-au răstignit alături de Hristos pe Crucea bucuriei creştine. Ei sunt sfinţii care care au purtat şi au păstrat vie învăţătura Mântuitorului în "acest neam desfrânat şi păcătos". Fiara a fost biruită. "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!"

Spiritualitatea Dostoievskiană

Prof.univ.dr. Ion Mânzat

F.M.Dostoievski (1821-1881), cu mult înaintea lui Sigmund Freud (1856-1939) şi Carl Gustav Jung (1875-1961) a realizat analize psihologice extrem de laborioase şi de revelatoare asupra inconştientului spiritual, asupra spiritului din adâncuri dintr-o multiplă perspectivă: mitico-creştină, psihologică, spiritologică, metafizică şi metapsihică.
În volumul „Psihologia creştină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud“ (Ed. Univers Enciclopedic, 1999) în cap.VII (P.251-281), am demonstrat că Dostoievski a făcut saltul de la psihologie la metapsihică şi spiritologie. La Dostoievski spiritul nu este cu totul altceva decât psihismul; sufletul şi spiritul sunt doar două nivele ale aceleiaşi dimensiuni. Astfel, între suflet şi spirit nu este o discontinuitate, ci un continuum, ceea ce nu exclude conflictele dintre ele. În universul spiritual al personajelor dostoievskiene există un conflict dramatic şi permanent între suflet şi spirit şi o multitudine de conflicte în interiorul spiritului omenesc. În străfundurile spiritului apar frecvent conexiuni, conflicte, complementarităţi şi sinergii între inconştient şi conştiinţă, preconştient şi supraconştiinţă, între inteligenţă şi intuiţie, între raţiunea creierului şi raţiunea inimii, etc.
Înaintea lui Freud, Jung şi Adler, spiritologul Dostoievski a descris, cu mijloacele sale artistice, atât sufletul inconştient, cât şi spiritul inconştient, atât bolile sufletului, cât şi pe cele ale spiritului, fără să le despartă sau să le distanţeze. La Dostoievski, spiritul este o prelungire înspre adânc a sufletului; sufletul şi spiritul conţin lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale spiritului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă.
În esenţă, în concepţia marelui spiritolog rus, spiritul uman conţine psihismul abisal şi conştiinţa arhaică, fiind situate mai în adânc decât la Freud, Jung, Adler, etc. Psihanaliştii freudieni pătrund până la „suprafaţa abisalului“, în timp ce Dostoievski forează în straturile cele mai adânci ale spiritului, până la Sine şi dincolo de Sine, unde în întunecatul abis licăresc luminiţe. „Lumina“ din spirit este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Cele două opuse extreme rareori se complementarizează pe deplin, nu apare niciodată o fuziune întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere. Disperarea, tip Kierkegaard, este atenuată de luminile speranţei care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa conţine în sine atât dragoste, cât şi ură, atât speranţă cât şi disperare. De aceea suferinţa este perpetuă şi funcţionează ca o caracteristică dinamizatoare a spiritului omenesc. Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale.
Dostoievski ne-a dovedit că adevărul şi libertatea sunt viaţă întru spirit. Patosul său pozitiv şi creator s-a manifestat într-o spiritologie creştină fundamentată pe religia libertăţii şi a iubirii. În „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fraţii Karamazov“) el afirmă religia libertăţii. Marele spiritolog rus a învăţat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să descopere chipul hristic în omul decăzut, în subom; el a învăţat iubirea de oameni, respectându-le libertatea sacră. El ne conduce prin întuneric, dar nu acesta este scopul său. Întunericul din abisurile spiritului uman iradiază lumină. La Freud abisalul este întuneric şi atât. Lumina lui Hristos biruie şi salvează spiritul, străbate orice întunecime. Dostoievski nu inventează o nouă religie, el rămâne credincios Adevărului etern şi tradiţiei creştine. Însă el este original prin analizele sale psihologice şi spiritologice, absolut unice şi inegalabile. Dostoievski reuşeşte să deştepte în creştini un nou duh, o mişcare creatoare care nu distruge nimic.
Adevărul asupra spiritului presupune o anumită stare spirituală, un anumit nivel de spiritualitate. Dacă lipseşte această condiţie, adevărul decade în ceva static, osificat. La Dostoievski adevărul nu este o realitate concretă, nu este un lucru împrumutat din domeniul vieţii concrete, o reflectare de tip pavlovist; el este o iluminare, o transfigurare a realităţii. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“(N.Berdiaev, 1993, p.27) pe care el nu-l cunoaşte încă, dar îl caută. Dostoievski confirmă existenţa adevărului ca lumină, care însă trebuie căutată în întuneric, adică în inconştient(Martin Heidegger spunea şi el că „adevărul este scoaterea din ascundere“). Adevărul dostoievskian are o esenţă spirituală, el reprezintă o pătrundere a spiritului în Sinele adânc.
Spiritologia lui Dostoievski nu rămâne niciodată la suprafaţa vieţii; de la abisalul „de suprafaţă“ al lui Freud invadat de sexualitate, Dostoievski sapă şi forează în străfunduri. „Autorul Karamazovilor a fost un pneumatolog, întotdeauna psihologia lui se cufundă până în viaţa spiritului, nu a sufletului, până la întâlnirea lui Dumnezeu cu diavolul“(N.Berdiaev,1992, p.144). Întemeind spiritologia creştină, Dostoievski ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conştiinţa noastră către problemele spirituale, ultime. Psihologia subterană reprezintă doar o porţiune a căii spirituale umane. Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, el iese din acest cerc introducându-ne în imperiul spiritului.
Drumul spiritologiei dostoievskiene este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului spiritual. Acest drum este excepţional descris de Berdiaev: „Drumul spre lumină şerpuieşte prin întuneric. Măreţia lui Dostoievski constă în faptul că ne-a arătat lumina iradiind din întuneric, dar sufletul rus este înclinat să se scufunde în hăul întunericului şi să rămână acolo cât mai mult. Ieşirea din neant este chinuitoare, caracterul stihial apasă asupra sufletului. Dostoievski înseamnă o întoarcere înăuntru, spre profunzimile spirituale, spre experienţa spirituală, înseamnă o redare către om a propriei profunzimi spirituale“ (N.Berdiaev, 1992, p.22).
Dostoievski arată că în vise activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită, şi din adâncul subconştientului se ivesc imagini confuze, nesintetizate.
Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar. De la Dostoievski învăţăm că cine aspiră să se realizeze întru spirit şi prin spirit nu se poate feri nici de bucuriile, nici de amărăciunea gândului că existenţa, atunci când este conştientă de menirea ei, este o împlinire de paradoxuri.
Iubirea dostoievskiană(spre deosebire de libidoul freudian) nu este o substanţă organică, ci tot ce poate fi mai spiritual(de pildă, iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov, iubirea lui Mîşkin, a lui Ipollit). Pentru iubirea aceasta nu există spaţiu şi graniţe de izolare a Eurilor. Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea Eului propriu ca să vadă şi să primească conţinutul altor Euri. Şi, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă şi Eurile pe care le vizează. Este deschiderea braţelor spiritului pentru a îmbrăţişa ceea ce de altfel este lângă el, dar este făcut invizibil printr-un văl de vrajă.
După cum susţine şi M.Bahtin (1970, p.250) romanul lui Dostoievski are unicitate pentru că este un roman spiritologic, care este mai mult decât romanul psihologic, de analiză introspectivă. După Dostoievski, au mai încercat genul Lev Tolstoi, Marcel Proust, Edgar Allan Poe, Thomas Mann, Stefan Zweig, Franz Kafka, surorile Bronte, Virginia Woolf, William Faulkner, etc. Este remarcabilă predilecţia pentru noapte a lui Dostoievski, ca timp de desfăşurare a acţiunii. Noaptea este în armonie cu spiritualitatea sa tenebroasă, cu halucinaţiile, cu delirurile şi visele personajelor. Timpul preferat al spovedaniilor, al crimelor şi al sinuciderilor este noaptea.
Spiritologia dostoievskiană este o cale care ne poate conduce spre căutarea umanului pierdut.

BIBLIOGRAFIE:
Bahtin M.M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Bucureşti, Ed.Univers,1970.
Berdiaev N., Filosofia lui Dostoievski, Iaşi, Ed.Institutul European, 1992.
Berdiaev N., Adevăr şi revelaţie, Timişoara, Ed.de Vest, 1993.
Colsenet E., La vie inconscient de l’esprit, Paris, Librairie Bailliere et Cie,1880.
Dostoievski F.M., Fraţii Karamazov, Bucureşti, Ed. Pentru Literatură Universală, 1965.
Freud S., Totem şi tabu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
Jung C.G., Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Bucureşti, Ed.Teora, 1997.
Marinov V., Figuri ale crimei la Dostoievski. Crime, deliruri şi culpabilităţi în „Crimă şi pedeapsă“, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1993.