La începutul secolului XX, psihanalistul Otto Rank publica o scriere în care îşi expunea convingerile cu privire la fenomenul religios, care - în opinia sa - îşi trage substanţa din fecunditatea în materie de mituri şi legende a popoarelor antice; el declara că "aproape orice popor civilizat... a creat de timpuriu mituri şi a glorificat în balade şi legende pe eroii săi, pe regii şi prinţii mitici, pe fondatorii de religii, de dinastii, imperii şi cetăţi - pe surt, pe eroii săi naţionali."
Ceva mai târziu, în cartea sa din 1930, Civilizaţia şi neajunsurile ei, Sigmund Freud semnala că necesitatea credinţei într-un dumnezeu îşi află originea în "dorinţa infantilă [a omului] de contopire cu mama omnipotentă". Freud se raportează de la bun început asupra figurilor tradiţionale care au jucat rolul decisiv în constituirea identităţii naţionale a popoarelor şi începe prin a lămuri asupra istoriei poporului lui Israel, apoi asupra originii lui Moise, eliberatorul şi legiuitorul său. Numele acestuia, susţine el, e de etimologie egipteană: "mose" înseamnă "copil", abrevierea formei întregi a unor nume cum sunt, de pildă, Amen-mose (Amon-copilul) sau Ptah-mose (Ptah-copilul). Termenul respectiv, continuă Freud, nici măcar nu se regăseşte în ebraică, limbă în care el a dat forma Moşe. Astfel, ipoteza lingvistică consemnată în Exod ("din apă l-am scos") trebuie abandonată.
Apoi, Freud lansează încă o ipoteză, potrivit căreia există posibilitatea ca Moise să fi fost adeptul religiei Aton, instaurată în timpul dinastiei a XVIII-lea, mai exact în domniei faraonului Amenhotep şi repugnată după moartea sa datorită caracterului ei exclusivist, monoteist, contrar tradiţiilor milenare. Personalitatea energică a lui Moise a conceput, însă, planul întemeierii unei noi împărăţii. Interesul său e perfect justificabil în circumstanţa în care evreii trebuiau să fie un substituit al egiptenilor care refuzaseră cultul lui Aton, ceea ce l-a determinat să facă din ei un "popor sfânt". Freud remarca predilecţia popoarelor antice spre timpurile de demult, care au "o mare atracţie, adesea enigmatică, pentru imaginaţia umană". Aşa se face că ceva mai târziu miturile iudaice l-au transformat pe omul Moise într-un evreu "veritabil". Pentru că Moise i-a impus poporului circumciziunea, obicei practicat în Egipt, dacă e să dăm crezare spuselor lui Herodot, evreii au căutat să nege adevărul, astfel că au consemnat în cartea Facerii că Iahve ar fi cerut acest lucru lui Avraam şi l-ar fi instituit ca semn al legăturii dintre El şi urmaşii lui Avraam. Entuziasmaţi în convingerea lor că se află în custodia adevărului, copleşiţi de conştiinţa de a fi "poporul ales", evreii au continuat pe o perdioadă de câteva secole să creeze înalte valori spirituale şi etice.
În terminologia freudiană, uciderea tatălui este "păcatul primordial"; era o insubordonare, o crimă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, care nu putea fi ispăşită decât prin moarte. Se pare că poporul evreu a experimentat vinovăţia "păcatului originar", "ca un simptom al reîntoarcerii permanente a conţinuturilor refulate". În timpurile străvechi, ancestrale, masculul puternic era stăpânul şi tatăl întregii hoarde, neîngrădit în puterea sa, de care uza cu brutalitate. Toate fiinţele de sex feminin erau proprietatea sa, iar soarta fiilor era apră; dacă stârneau mânia tatălui, ei erau castraţi, alungaţi sau ucişi. Decisiv pentru chimbarea acestui mod de organizare "socială" trebuie să fi fost complotul fraţilor expulzaţi, care, convieţuind în comunitate, s-au coalizat, l-au doborât pe tată şi, potrivit obiceiului acelor timpuri, l-au mâncat. Freud a identificat în acest paricid canibalic originea totemismului.
Totemul era, pe de o parte, străbunul fizic şi spiritul protector al clanului, care trebuia venerat; pe de altă parte, a fost instituită o sărbătoare, zi în care totemul împărtăşea aceeaşi soartă cu a tatălui primordial. Prânzul totemic era festinul triumfului, în cadrul căruia se celebra victoria asupra tatălui a fraţilor uniţi. Totemismul, cu al său substitut al tatălui, ambivalenţa faţă de tatăl prezent pe masa prânzului totemic, instituirea sărbătorilor de pomenire şi a unor interdicţii a căror încălcare era pedepsită cu moartea - acest totemism - conclude Freud - poate fi recunoscut drept cea dintâi formă a fenomenului religiei în istoria omenirii şi ilustrează strânsa legătură care există de la bun început între structurile sociale şi îndatoririle morale. Pasul următor făcut de la totemism încoace este umanizarea fiinţei venerate. Zeii cu chip de om, a căror origine în totem este neîndoielnică, iau locul ocupat mai înainte de animale. Zeul este fie încă reprezentat ca animal, fie cel puţin cu chip de animal, ori totemul devine însoţitorul preferat şi nedespărţit al zeului.
Fraţii coalizaţi ca să-şi ucidă tatăl trebuie să fi avut fiecare dorinţa de a deveni la rându-i tată, căutând să şi-o satisfacă prin încorporarea, la prânzul totemic, a unor părţi din animalul care slujea de substitut al tatălui. În acest sens, "prânzul totemic" este reprodus cu fidelitate de "ritul împărtăşaniei creştine, în care credinciosul încorporează în mod simbolic sângele şi carnea dumnezeului său". Pentru ca lumea să se "achite" de paricidul primordial a fost necesar ca un fiu inocent al lui Dumnezeu să se lase omorât pe sine şi, în consensul expierii, să ia asupră-i vinovăţia tuturor.
Afirmaţia lui Frazer, conform căruia "comunitatea creştină a încorporat în sine o taină care, fără îndoială, este mult mai veche decât creştinismul", nu l-a lăsat indiferent pe psihanalistul evreu.
Iudaismul a fost o religie a Tatălui, creştinismul a devenit o religie a Fiului, afirmă Freud. Bătrânul Dumnezeu-Tatăl a trecut înapoia lui Hristos. Religia fiului se substituie astfel religiei tatălui.
*
Când a început istoria lui Israel? Conform Genezei 32, 28 un bărbat (cunoscut sub numele de Iacob) a purtat numele lui Israel cu mult înaintea poporului. Strict vorbind, pe atunci niciunul dintre cei menţionaţi în Geneză nu era "israelit"; istoria neamului lui Israel începe de fapt cu Moise, primul mare conducător al poporului israelit.
Bărbatul cu numele de Israel este descris ca fiind nepotul lui Avraam. Este limpede că autorul Genezei a văzut în Avraam personajul cheie din preistoria neamului. Avraam este cel ce a răspuns chemării Domnului de a merge în ţara care mai târziu se va numi Israel. El a trăit mai întâi în Mesopotamia, unde se dezvoltase o civilizaţie străveche cu secole înainte de Avraam. Ur, locul său de obârşie, era unul dintre oraşele importante din Mesopotamia; dar Avraam era dispus să-l părăsească pentru un ţinut şi un viitor pe care nu le cunoştea. Stilul de viaţă al patriarhilor avea să fie unul nesedentar, mai ales că zonele colinare ale Palestinei nu erau încă intens populate.
Cartea Facerii (Geneza) se încheie cu familia lui "Israel" în Egipt, mânată într-acolo de foametea din Palestina. Şi Egiptul avea o civilizaţie străveche; era o ţară vecină şi un refugiu frecvent folosit în vremuri tulburi. Iosif a primit stăpânire peste toată ţara Egiptului (Geneza 41, 41); aceasta s-a petrecut probabil în secolul al optsprezecelea î. Hr. , dar Biblia nu specifică numele faraonului care i-a conferit lui Iosif autoritate politică.
Cartea Exodului începe cu o descriere sugestivă a unui popor asuprit, aflat practic în robie în Egipt. Moise este cel care a schimbat radical această stare de lucruri. Ca urmare a întâlnirii sale cu Dumnezeul lui Avraam, el a cerut autorităţilor egiptene eliberarea poporului şi, în cele din urmă, şi-a scos poporul din Egipt. De atunci încoace, Israel asistă la miracolul traversării Mării Roşii ca la cea mai clară dovadă a faptului că el este poporul ales al lui Dumnezeu şi că Acesta îl va ocroti pururea. Următoarea fază a existenţei lui a constituit-o "pustia", regiunile semi-aride ce separă Palestina de Egipt. Cel mai important eveniment al acestei perioade a avut loc la poalele Muntelui Sinai, unde Israel a primit un cod de legi dăruit de însuşi Dumnezeu şi s-a obligat să se închine numai lui Iahve şi nici unui alt dumnezeu. Moise a jucat rolul principal şi în acest eveniment, care a marcat începuturile credinţei monoteiste, o credinţă practic unică în lumea veche, chiar dacă pentru câteva secole idolatria a continuat să îmbolnăvească societatea israelită.
*
În vreme ce zeităţile păgâne ale popoarelor antice (grecii , mezii, perşii) au căzut, monoteismul iudaic a avut continuitate. Cum a decurs această desfăşurare de evenimente? În Antichitate, critica păgânismului a filosofului elen Xenofan se îndrepta împotriva reprezentărilor divine a lui Zeus şi a celorlalte divinităţi din panteonul grecesc. Printre alţii, Xenofan l-a criticat pe Homer, deoarece zeii vechii Elade din epopeile sale prezentau prea multe asemănări cu oamenii; erau la fel de egoişti, vindicativi, ezitanţi, imorali şi ignoranţi ca fiinţele umane, fapt care confirmă veridicitatea Dumnezeului din tradiţia iudaică, iar mai apoi din centrul creştinismului:
Căci muritorii îşi închipuie că zeii se nasc şi ar avea veşminte, voce şi înfăţişare asemănătoare cu a lor… Etiopienii şi-i imaginau pe zeii lor negri şi cârni, tracii şi-i închipuiau cu ochi albaştri şi păr roşu… Dacă vacile, caii sau leii ar avea mâini cu care să poată picta şi să creeze opere ca oamenii, caii ar picta zeii cu chip de cai, iar vacile cu chip de vaci, creând chipuri asemenea cu ale lor.
Eliade notează că “miturile şi «religiile», în toată varietatea lor, sunt rezultatul golului lăsat în lume prin retragerea lui Dumnezeu, prin transformarea Lui în deus otiosus şi dispariţia sa din actualitatea religioasă.”
În terminologia lui Francis Bacon asta se cheamă "idolii tribului" - ispita antropoformismului. Aici intervin primele două comandamente ale Decalogului, şi cu precădere al doilea:
"Să nu-ţi faci chip cioplit!" e porunca expresă împotriva oricărei reprezentări antropomorfe a dumnezeirii nevăzute. Dumnezeul cel adevărat este acela care nu poate fi exprimat în concepte; de aceea, când i Se arată lui Moise, Domnul îi spune: "Eu sunt Cel ce sunt", ceea ce indică propria-I cauzalitate, "adâncul cel de necunoscut" minţii umane.
Ceea ce leagă poporul evreu în mod fundamental de Egipt este mielul pascal, nu un totem al seminţiei iudaice, ci comemorarea consolidării sale identitare. Freud ar spune că Moise a rânduit junghierea mielului pascal în aşa fel încât pretextul "ascuns" să fie continuitatea "prânzului totemic". În simbolistica Vechiului, dar şi a Noului Testament, mielul exprimă sentimentul inocenţei, al nevinovăţiei; nu are nimic de-a face cu o "asumare", şi cu atât mai mult a unui "paricid". "Fraţii" conspiratori consumau totemul în sensul unei comemorări, dar semnificaţia "prânzului" era permanenta vinovăţie faţă de crima părintelui lor.
Speculaţiile lui Freud cu privire la istoria poporului evreu constituie o pseudo-problemă, care doar caută să pună în "compatibilitate" "mitului" iudaic cu ştiinţa psihanalizei. Am spune că au un temei "psihanalitic". Departe de a constitui un adevăr istoric solid, ele rămân presupoziţiile unui sistem ştiinţific terestru care operează strict în limitele domeniului "laic". Atât şi nimic mai mult.
