Care Românie, domnule Puric?

Vă mai amintiţi cum vorbea Dan Puric despre "România profundă"? Mai ştiţi cu câtă adeziune îi ascultam discursul etno-religios, fie că era vorba de "Omul Frumos" sau de Corneliu Coposu?

Auzeam întâmplător zilele trecute la radio că americanii au depistat o chestie destul de curioasă: "gena prostiei"; bineînţeles, pe baza experimentelor cu şoareci de laborator, observaţii ştiinţifice, registre etc., în ciuda faptului că, de la bun început, exista o alternativă mai puţin ştiinţifică pentru a trage aceleaşi concluzii, ce-i drept, cu asumarea unor riscuri: a experimenta pe propria piele "senzaţii tari româneşti" - maneaua dată la maxim (urlând în difuzoarele telefonului sau din maşina al cărei geam proprietarul a "uitat" să îl mai închidă) cuplată cu seminţe vărsate şi o bere "Bucegi" , fără a lipsi fluierăturile specimenelor masculine, mai mult sau mai puţin "colorate", similare printr-o trăsătură specific autohtonă: neuronul stingher. Şi atunci vă întreb: care e "România profundă"? Ţara câinilor vagabonzi, a ţiganilor şi a drumurilor desprinse din Evul Mediu? Un teritoriu populat de nişte cetăţeni "umiliţi şi obidiţi", nevoiţi să se supună autorităţii neîngrădite a unui şef de trib, şi încă unul incompetent din toate punctele de vedere? Asta e problema sociologică a poporului român (cum spunea mai deunăzi domnul profesor T.) : Băsescu e prototipul românului de rând - labil, "păcătos", nesimţit, care fie că nu conteneşte cu injuriile pe stadion până în minutul 90'+4 iar la nervi mai aruncă o brichetă în capul arbitrului, fie că mai dă o duşcă pe gât după ce sistemul lui nervos deja a cam luat-o din loc, fie că face haz de necaz chiar şi atunci când situaţia nu o impune. Gluma aia cu "să împingi o babă pe scări şi să o întrebi unde se grăbeşte" ni se potriveşte de minune nouă, românilor.

Acum, să îi răspund domnului Puric, faţă de care am toată considerarea: aş vrea să mai cred că poporul român şi-a păstrat ortodoxia istorică, dar realitatea ne arată cu totul altceva. Este evident că s-au întâmplat - mai bine zis nu s-au întâmplat - prea multe în ăştia 20 de ani de "democraţie" post-ceauşistă. Civilizaţia ( ca de altfel şi industria) românească e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire! Poporul român e de un primitivism demn de formele cubice pe care le regăsim în picturile lui Picasso. Altfel spus, avem acum în faţă imaginea lui distorsionată. Mai e ceva de făcut în aceste condiţii? Neantul istoric răsuflă cu greu. Încă un popor e pe cale să îşi consume identitatea în "voluptatea nulităţii".