Klaus Kenneth - de la minte la inimă

Drumul de la minte la inimă, de la cunoştinţă la credinţă, nu este întotdeauna scurt. O mărturiseşte Klaus Kenneth, un ceh născut la finele celui de-al Doilea Război Mondial, stabilit astăzi în Elveţia. Trecut prin multe drame şi experienţe existenţiale limită, Klaus a fost şi este un căutător al adevărului, al vieţii autentice. A parcurs, după cum mărturiseşte în cartea sa, peste 2.000.000 de kilometri până când a fost aflat de Hristos, Dumnezeul Cel viu. De atunci ţine conferinţe în diferite ţări, vorbeşte la emisiuni de radio şi televiziune despre drumul întoarcerii spre Dumnezeu. În interviul de mai jos detaliază experienţa sa prin diferitele religii pe care le-a încercat şi explică de ce Ortodoxia este singura învăţătură conformă cu firea omului.

Cum aţi surprins România în timpul vizitei dumneavoastră prin ţară?
De când am venit în România, am trăit lucruri deosebite privind viaţa Bisericii. Am cunoscut părinţi deosebiţi, cum ar fi părintele Rafail Noica, dar am cunoscut şi superstiţia care a luat locul credinţei. Oamenii nu trebuie să devină funcţionari în credinţă. Mesajul este foarte important în vremea noastră. Tinerii creştini din ţara aceasta şi cei de pretutindeni au o misiune foarte importantă. Creştinii trăiesc permanent o moarte, o moarte faţă de omul cel vechi. Prima moarte a fost aceea a Botezului, când am fost scufundaţi în apă. Atunci, vechiul Adam şi vechea Evă au fost înecaţi.

„Să învăţăm să fim ultimii“
Dar Scriptura ne spune că avem nevoie de un al doilea botez, al pocăinţei, al faptelor bune şi, dacă nu ajungem la acela, dacă nu trecem prin el, nu ajungem în rai. Dacă nu trecem testul, nu o să mai fim aşa de veseli ca acum.

Pentru că dacă nu facem bine celor ce ne fac rău înseamnă că am căzut la proba Evangheliei. De fapt, drumul nostru de creştini duce în direcţia aceasta: să învăţăm să fim ultimii. Hristos a fost ultimul. Dar în lumea noastră toţi vor să fie primii. Părintele Sofronie de la Essex spunea că societatea în care trăim este construită asemenea unei piramide. În vârf sunt cei mai importanţi, iar la bază cei mai neînsemnaţi. Hristos însă a întors această piramidă cu vârful în jos. În consecinţă, dacă vrem să facem carieră trebuie să mergem jos, în piramidă. Dar acolo, în punctul cel mai de jos, fotoliul de director este deja ocupat. Acolo este Hristos. Dacă acest fapt nu constituie pentru noi o realitate, dacă nu mergem unde Hristos se află, atunci ne aflăm în afara realităţii creştine. Trecem pe lângă ţintă. În noi sunt mereu înclinaţii care ne fac să dorim a fi sus. Şi această putere, această energie se cheamă mândrie. Aceste gânduri ne vin de la cel rău, de la diavol. Dar este un loc la care demonii nu au acces. Atunci când te cobori, când te smereşti, demonii te părăsesc. Această zonă este urâtă de ei.

Hristos şi Confucius

Care este viziunea dumneavoastră vizavi de religiile prin care aţi trecut?
Când oamenii suferă, ei caută o ieşire. Întreaga lume suferă. Care este răspunsul la această suferinţă? Dacă luăm cele mai vechi filosofii, îi vom găsi pe Confucius şi Lao-Tze, care au întemeiat un sistem foarte inteligent de morală. Dar, mai bine să comparăm între ele cele mai mari religii ale lumii. Închipuiţi-vă o groapă mare, adâncă şi întunecoasă, în care omul nostru stă şi suferă. Trece Confucius şi spune: „Hei, ai citit învăţătura mea? Dacă ai fi cunoscut-o, n-ai fi ajuns aici“. Dar omul din adânc nu a auzit de învăţătura marelui filosof. Ascultăm noi întotdeauna de învăţător? Pe acolo se plimbă şi Buddha. Îi zice omului: „Dragul meu, care te afli acolo, jos, închide mai bine ochii şi meditează. Astfel nu o să mai ştii unde eşti“. Paradoxul este că noi nu putem ţine ochii închişi, ci îi avem întotdeauna deschişi, pentru a vedea unde suntem, unde ne aflăm. Omul rămâne neconsolat în groapă. Dar iată că vine Mahomed. El e un tip mai dur. Îi strigă omului: „Hei, ce te plângi acolo? Asta ţi-a fost sortit, îţi este dat să trăieşti aşa“. După care pleacă mai departe. Trece şi Hristos. El are o inimă care simte durerea faţă de cel ce stă acolo, jos, şi suferă. Nu spune nici un cuvânt. Doar se apleacă şi întinde mâna spre omul aflat în groapa întunecoasă. Îl ajută să iasă. După care pornesc amândoi mai departe la drum.

„Am căutat în toate religiile un fel de morală“
V-aţi născut într-o atmosferă familială ostilă, crâncenă. Mama vă bătea, între copii şi părinţi nu exista nici un fel de comunicare. Ce lipsea familiei Keneth să fie normală? Era ceva de ordin material sau spiritual acea lipsă?
La bază sunt probleme spirituale, nu materiale. Tatăl meu, un om egoist, a părăsit-o pe mama mea. A fost, desigur, şi o parte materială, fiind după ravagiile războiului; multe familii au trecut prin greutăţi, dar au rămas unite. Pierzând stâlpul familiei, mama s-a aplecat spre viaţa spirituală. Ea a devenit catolică, dar nu a primit nici consolare, nici ajutor spiritual, ci s-a raportat la credinţa catolică într-un mod superstiţios. Dacă ne depărtăm de Dumnezeul-Iubire, nu mai avem iubire. S-a petrecut atunci o dramă, prezentă şi în multe familii de astăzi: ea a pierdut mult din punct de vedere material, apoi s-a ataşat de copii şi i-a „acaparat“. Asta se întâmplă şi astăzi: dacă mama nu este mulţumită de copii, ea ajunge chiar să-i lovească. Această formă de „gelozie“ este contrariul iubirii.

Înainte de convertire, eraţi conştient de răul care exista în sufletul dumneavoastră? Doreaţi schimbarea în bine?
Nu mi-a trecut prin minte să schimb ceva în viaţa mea. Răul era în viaţa mea; eu m-am identificat cu el. Nu mi-am putut imagina că există altceva. Aşadar, eu am fost bătut şi, la rândul meu, am bătut pe alţii...

Eu am căutat sincer în toate religiile un fel de morală, ceva care să mă ghideze. Islamul nu m-a convins deloc, pentru că acolo nu este dragoste. În hinduism, am înţeles că legile reîncarnării sunt de fapt o condamnare, o pedeapsă pentru cei care fac răul; ne reîncarnăm după o viaţă în care am săvârşit fapte rele. Meditând asupra scrierilor hinduse, mi-am dat seama că ceva nu prea merge... Când am fost închis în Germania, nu îmi dădeam seama că am făcut ceva rău.

„Tot ceea ce lumea oferă ca substitut lui Dumnezeu este întotdeauna trecător“

Credeţi că un om egoist, suficient lui însuşi, poate să fie atras spre mântuire?
Eu cred că orice suflet aspiră spre Dumnezeu în mod firesc. Văd asta chiar şi în muzica pop şi rock, mai ales atunci când întâlnim versuri inspirate. Oricât de rău aş fi, tot simt ceva înălţător în sufletul meu. Dumnezeu poate să lucreze prin aceste lucruri, dar într-un mod limitat: când se termină muzica, revenim la viaţa rea de dinainte. Tot ceea ce lumea oferă ca substitut este întotdeauna trecător. Avem întru noi o dorinţă de veşnicie, iar când nu se manifestă, ne simţim frustraţi. De aceea, urmând dorinţelor, devenim sclavii patimilor. Oare ce mai putem face?

Povestiţi pe scurt o întâmplare sau două în care aţi dat mâna cu moartea, dar Cineva v-a salvat.
Eram odată într-un templu budist. Nu era lumină, fiind pe la ora trei dimineaţa; în faţa statuii lui Buddha ardeau câteva candele mici. Pentru a putea ajunge în templu am folosit o lanternă. De ce aş fi aprins lanterna în timpul unei meditaţii? Am luminat în jurul meu şi am văzut trei şerpi, o femelă şi doi pui. Erau o specie de şerpi numită „Banded-krait“, cu inele galbene şi negre, poate cel mai periculos şi veninos şarpe din Thailanda. Şerpii caută întotdeauna căldura. Eu stăteam jos, ei au simţit căldura şi s-au apropiat de mine. Dacă i-aş fi atins, aş fi murit pe loc. Acolo eram în junglă; nu exista medic... Am sărit şi-am ţipat. Toţi călugării s-au apropiat şi au încercat să-i prindă cu beţele. Eram uimit să văd cât de repede se mişcau acei şerpi. Dumnezeu a fost cu mine atunci când am aprins lanterna. Altă dată am fost luat prizonier de revoluţionarii columbieni din armata de eliberare. Ei au vrut să mă împuşte. Un grup de indieni a venit cu bicicletele, atrăgând atenţia soldaţilor. Totul s-a încurcat şi aşa am reuşit să scap.

„Când omul strâmbat de păcat este îndreptat, devine ipostas“
Aţi experimentat până la creştinism felurite religii şi exerciţii spirituale, meditaţie transcendentală, yoga. Spuneţi despre toate că erau un plasture cu miere pus deasupra unei răni canceroase nu ca să o vindece, ci ca să o acopere. Ce lipsea acelor religii de nu v-aţi oprit la ele?
Să luăm ca exemplu yoga. Când vorbesc despre plasture, spun că maladia, boala aduce suferinţă şi în consecinţă un dezechilibru. Care este cauza acestui dezechilibru? Prin căderea lui Adam, păcatul şi moartea au intrat în fiecare om. Un exemplu. Când ai mult de lucru în oraş şi circulaţia e intensă, devii stresat. Te aşezi şi faci câteva exerciţii pe care ţi le propune yoga sau 20 de minute de meditaţie transcendentală şi te poţi calma. Asta îţi dă pentru moment un echilibru, o linişte, pace. Când omul este cuprins de păcat, el falsifică realitatea, falsifică totul. În yoga, dacă faci exerciţiile acestea, poţi ajunge pe tărâmuri străine. În yoga sunt de parcurs opt etape. Când eu fac un exerciţiu asana, energiile divinităţilor hinduse intră în corpul meu şi, apoi, puţin câte puţin, îmi transformă sufletul, spiritul. Am putea ieşi din stres dacă ne-am opri la acest palier, dar lucrul rău, odată intrat în om, trece la un alt nivel. Fiecare practicant yoga trebuie să acceadă la o altă etapă, unde trebuie să liniştim spiritul. În acest moment are loc o paralizie a energiilor divine pe care Dumnezeu le-a sădit în noi. Energia divină care lucrează şi sălăşluieşte în fiecare făptură omenească face ca orice om să dorească pe Dumnezeu. Acest lucru a fost întrerupt de păcat. În momentul în care noi vedem păcatul şi plângem pentru el, dobândim iertarea dată prin Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci, omul care a fost strâmbat de păcat este îndreptat şi devine ipostas. Energia pe care o dă păcatul, pe care o dă răul, îl face mizerabil, dezagreabil pe om. Când tu eşti practicant yoga, eşti curbat, eşti strâmb, energia divină este blocată, starea omului nu este normală şi, cu cât urci mai mult pe scara celor opt etape, cu atât mai mult se accentuează această stare. Energia care vine prin zeităţi te face să fii orb faţă de păcat. Acest lucru te îndepărtează foarte mult de Dumnezeu. Pentru asta am spus că yoga este ca un plasture de miere pus deasupra unei răni adânci, canceroase. Majoritatea celor care fac yoga sfârşesc în depresie. Or, asta este o trişare, o minciună, nu un adevăr.

„Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect“

Cum a fost întâlnirea cu părintele Sofronie? Ce v-a impresionat mai mult la el?
Îmi aduc aminte de prima întâlnire, când m-a captivat umorul său. Eu nu eram un om foarte spiritual, foarte deschis. Eram un om obişnuit. Dar, foarte repede, a doua oară, am simţit dragostea lui. Am simţit că pentru a intra în legătură cu el, părintele s-a coborât la nivelul meu. Şi părintele Rafail mi-a dat acelaşi sentiment, că sunt la acelaşi nivel. Nu trebuie, ca preot, să stai departe, să rămâi sus, să zicem, dacă eşti acolo. Trebuie să cobori. Nu să strigi de sus către credincioşi: „Hei, grăbeşte-te, hai, repede, vino aici. Dacă nu, nu poţi intra în legătură cu mine“. Dacă lucrurile ar sta aşa în creştinism, Dumnezeu nu ar fi coborât la oameni, ci ar fi rămas în ceruri. Dar Hristos a coborât la nivelul fiecăruia. Şi la nivelul meu. Părintele Sofronie s-a coborât la nivelul meu. De aceea am fost atât de apropiaţi. Am petrecut 10 ani în această prietenie. Mergeam de două ori pe an la Essex şi atunci mă şi spovedeam. Mărturisirea la părintele Sofronie era un lucru foarte serios. Dura o jumătate de oră şi reprezenta un dialog în care tu, în calitate de creştin, îţi deschideai sufletul total. Lucrul acesta mă punea şi mă pune şi astăzi în responsabilitate faţă de Dumnezeu, că nu mă pot împărtăşi oricum, fără o pregătire sufletească adecvată. Rutina de a spune repede o rugăciune este un fel de liniştire a conştiinţei preotului sau a credinciosului că şi-a îndeplinit canonul, că şi-a făcut datoria. Omul trebuie responsabilizat să trăiască o viaţă creştină autentică.

Ce reprezintă acum pentru dumneavoastră Ortodoxia, implicit Hristos?
În protestantism, pentru mine, Hristos a fost un prieten. Acum am deplină, infinită încredere în Hristos. Cu cât mă apropii mai mult de El, cu atât mai mult simt frica lui Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu este imaginea tatălui perfect. Încep acum să înţeleg ceea ce s-a întâmplat cu adevărat pe Golgota. Iar asta, datorită rugăciunilor părinţilor Bisericii cu care mă pregătesc la Împărtăşanie şi celor de la Sfânta Liturghie. O mare influenţă asupra modului în care eu Îl văd pe Dumnezeu l-a avut părintele Sofronie. El mi-a arătat cine este Hristos cu adevărat. Când îngenunchea înaintea sfintei mese, spunând rugăciunile, simţeam că intru în rai.

„Ce ştiam eu ce este o inimă?“

Care au fost experienţele nefericite prin care aţi trecut la începutul vieţii?
Am suferit într-un mod extrem. Nu am avut tată. A fost împuşcat în timpul războiului. A trebuit să simt foamea din cauza războiului. Mama mea era preocupată de forţele oculte. Nu am primit nici un fel de dragoste din partea familiei mele. Eram revoltat faţă de situaţia pe care o trăiam. La 3-4 ani am plecat de acasă. Pentru asta, am fost bătut până la sânge. Cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor Dumnezeu, de la Adam şi Eva, a fost voinţa liberă. Pe partea cealaltă, cele mai rele lucruri sunt forţele demonice care ne leagă această voinţă. Întrebarea care se pune este cum de îngăduie Dumnezeu aşa ceva? Pentru că dragostea nu poate să oblige. Când Dumnezeu a făcut pe om şi-a asumat riscul ca acesta să se întoarcă împotriva Lui, să spună nu Lui. Chiar Adam a ascultat o altă voce decât cea a lui Dumnezeu. De aceea avem astăzi moarte, război, ucidere. Am supravieţuit mediului ostil în care am trăit doar pentru că gândul la ură şi răzbunare mi-a dat rezistenţă. Nu puteam suporta pe nimeni. Alături de mama trăiam iadul, pe profesorii de la şcoală nu îi aveam la inimă. Cu poliţia deja avusesem de-a face. Eram singur. Aceasta este cea mai grea boală a omului, singurătatea. Noi ştim că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi ca pe un singur om, iar când a venit Satan, cu sfatul lui, totul s-a spart, s-a fragmentat. Am devenit mai mulţi cu voinţe diferite, chiar opuse. Pe de o parte, voiam să mă smulg din această singurătate, pe de altă parte aveam această dorinţă de ură, de răzbunare. Mi-am întemeiat o formaţie de muzică asemănătoare cu Beatles, cu care aveam succes. Dar eram tot singur. Am intrat într-o grupare rebelă pe plan politic care chiar a omorât oameni în Germania acelei perioade. Mottoul meu era „Distruge ceea ce te distruge“. Dar am observat că violenţa naşte întotdeauna violenţă. Mi-am dat seama că aceasta nu poate fi o soluţie pentru mine. Şi am început să caut. Am ajuns într-un club. Am cunoscut o fată care mi-a zis: „Klaus, ceea ce văd eu în tine este o uriaşă grămadă de gunoi. Dar mai văd că tu ai şi cea mai mare inimă dintre toţi câţi sunt aici“. Ce ştiam eu ce este o inimă? Eu aveam în piept o piatră. A fost primul om din viaţa mea care a avut pentru mine dragoste. Apoi au urmat diversele căutări, până ce Hristos m-a găsit.

(Interviu tradus de pr. conf. dr. Radu MUREŞAN şi realizat de Augustin PĂUNOIU), preluat din ziarul Lumina.

Unde sunt înfipte piroanele?

O ţară care îşi refulează trecutul, o ţară care nu îşi asumă trecutul, îşi refuză dreptul la istorie. Nu vrea să aibă istorie.

De curând, în Federaţia Rusă, "Arhipelagul Gulag" al lui Soljeniţîn a fost introdus în materia obligatorie din programa de limbă şi literatură rusă a secolului XX. În România, în 20 de ani de tranziţie către democraţie, nimeni nu s-a aplecat asupra unui studiu, iar un interes pentru "canonizarea" în materie de literatură a unui Radu Gyr sau Nicolae Steinhardt nici că ar fi existat. "Opere de referinţă" au devenit alte scrieri, "mai importante", inserţiile de indivizi mai mult sau mai puţin "optzecişti" şi "post-modernişti". România nu a făcut nimic pentru "sfinţii" ei dizidenţi. Acum e mai viabil decât oricând ca neamul acesta să cultive memoria răstigniţilor săi. Trecutul sângerează în măruntaiele pământului, rămăşiţe de martiri strigă, iar acest trecut e strivit cu brutalitate sub paşii grei ai "Nimănui".

La mai bine de un an de zile de la trecerea la cele veşnice a lui Alexandr Soljeniţîn, o variantă scurtă a "Arhipelagului Gulag", a fost pregătită de soţia scriitorului, Natalia Soljeniţîna, pentru a facilita accesul elevilor la lucrarea despre ororile totalitarismului sovietic.
Văduva scriitorului a declarat într-un interviu că "s-a confruntat cu dorinţa de scurtare a cărţii încă din exil, când profesori universitari americani l-au rugat pe Aleksandr Isaevici să-şi dea acordul pentru publicarea unei variante scurte a Arhipelagului Gulag, întrucât studenţilor americani le este greu să citească toate cele trei volume."
Natalia Soljeniţîna a adăugat că fostul dizident nu a fost de acord la început, dar la insistenţele apropiaţilor a fost, în cele din urmă, convins. "A apărut o variantă americană, apoi una engleză, iar acum "Arhipelagul" într-un singur volum există în mai multe limbi ale lumii", povesteşte Natalia Soljeniţina.

Hegel a spus o vorbă mare: "Tot ce învăţăm din istorie e că nu învăţăm nimic din istorie." Unii se străduiesc să lege rănile trecutului, în vreme ce alţii adoptă atitudinea comună a majorităţii. Adevărul e piatră de poticnire, aşa cum Hristos e "nebunie neamurilor". Unde sunt înfipte piroanele?

Mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei în China

În China exista încă din veacul al 17-lea o mică comunitate ortodoxă provenită din Albazin, Siberia. În 1685, chinezii ocupaseră Albazinul şi înrobiseră un număr însemnat de cazaci şi albazini. Patruzeci şi cinci dintre aceştia erau ortodocşi. Împreună cu ei, a fost înrobit şi preotul lor, pe nume Maxim Leontiev. Întrucât aceştia erau meşteri iscusiţi la confecţionarea de arcuri, împăratul Chinei, K'ang-hsi i-a luat la curtea sa din Pekin (Beijingul de astăzi). I-a tratat bine, ba chiar le-a cedat şi un templu budist în Peikuan, un cartier nord-estic al Pekinului, pe care l-au preschimbat în biserică creştină, aşezând acolo o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae al Mirelor Likiei, pe care o aduseseră cu ei.
Când albanizii se căsătoreau cu femei chineze, acestea puteau fără oprelişti să se boteze şi să devină ortodoxe. În 1696, Mitropolitul Ignatie al Tobolskului le-a trimis o epistolă în care recunoştea comunitatea, împreună cu un antimis, sfinte vase şi sfântul mir. Astfel, s-a târnosit biserica lor în numele lui Hristos, Sfânta Înţelepciune (Sofia) a lui Dumnezeu. Această primă biserică din China este cunoscută atât ca biserica sfântului Nicolae (din pricina icoanei făcătoare de minuni a sfântului), cât şi ca biserica Sfânta Sofia.
Aceasta a fost prima comunitate ortodoxă a Chinei. Mai târziu, în 1716, după moartea preotului Maxim, a venit în Pekin, din Rusia, Arhimandritul Ilarion Lezeski, împreună cu un preot şi un diacon, aducând cu ei veşminte, icoane, cărţi liturgice şi sfinte vase; acesta a murit însă doi ani mai târziu. Era o perioadă în care Ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) considera că ar fi de folos, pentru prezenţa diplomatică a Rusiei în China şi promovarea intereselor de stat ruseşti, să fie hirotonit şi instalat un episcop la Pekin. Astfel, pe 5 martie 1721, în prezenţa ţarului, a fost hirotonit la Petrograd ca episcop al Chinei părintele Inochentie Kulciţki. Chinezii pricepuseră însă intenţiile ţariste şi, din această pricină, nu i-au îngăduit episcopului Inochentie să treacă graniţa în China, începând, totodată, să supravegheze cu suspiciune activitatea micii Biserici.
De altminteri, cu puţin timp înainte, China aflase de pretenţiile Papei Clement de supunere totală a chinezilor creştini înaintea hotărârilor papiste, cât şi de "lucrările misionare" ale francezilor şi germanilor, care, sub chipul încreştinării, promovau cu forţa interesele politico-economice ale ţărilor respective, prin "diplomaţia tunului", dând dovadă de un comportament arogant şi de lipsă de respect faţă de tradiţiile Chinei. Toate acestea au avut ca rezultat decizia Împăratului Yongzheng Qing de a emite, în 1724, "Edictul Sacru" prin care interzicea romano-catolicismul şi proclama confucianismul drept singura religie recunoscută în China. Mai târziu, Inochentie a ajuns episcop al Irkuţkului, îndeplinind o importantă lucrare misionară printre mongoli. S-a arătat a fi sfânt făcător de minuni, iar recunoaşterea sa oficială a avut loc în 1804.
Oricum, prin suspiciunea cu totul neîntemeiată a chinezilor şi în pofida Tratatului ruso-chinez de la Kiahta din 1727, ce recunoştea legal prezenţa ortodocşilor în China, precum şi în ciuda faptului că se ridicase deja a doua biserică ortodoxă în Pekin (Adormirea Maicii Domnului), lucrurile au stagnat pentru ortodoxie până în 1860. Excepţie au făcut traducerea în chineză a Sfintei Scripturi şi a câtorva cărţi liturgice. Mai puţin de 200 de creştini ortodocşi, ce se trăgeau din strămoşii albazinilor înrobiţi, trăiau atunci în ţară.
După faimosul Război al Opiului (1841-1842) şi, de asemenea, după Războiul Săgeată (1845-1860), ce au dus la tratate apăsătoare pentru chinezi, s-a cedat străinilor dreptul de a-şi instala misiuni diplomatice la Pekin, posibilitatea de a folosi porturile ţării în interesele lor comericiale ş.a. Totodată, a început să se ridice printre intelectuali, dar şi printre masele largi de oameni un val de xenofobie. Europenii creştini erau, pentru aceşti chinezi revoltaţi, "diavoli străini" ce distrugeau imperiul chinez aflat în declin. În ciuda climatului ostil, ruşii au putut să îşi continue lucrarea misionară, întemeind şcoli şi tipărind cărţi.
Diavolul nu stătea însă cu mâinile în sân. Pe 21 iunie 1870, în portul din Tianjin, un consul francez iute la mânie a tras cu pistolul într-un judecător chinez. Glonţul a ricoşat şi a ucis un gardian al tribunalului. Gloata s-a mâniat şi i-a înjunghiat pe loc pe consul şi pe asistentul său, apoi s-a pornit cu turbare împotriva creştinilor, atât a celor străini, cât şi a chinezilor "trădători", acuzându-i că delictul fusese înfptuit de un "creştin"! În aceeaşi zi au fost măcelăriţi 41 de creştini, chinezi şi străini. Printre ei se aflau şi doi ortodocşi cu totul nevinovaţi, un bărbat şi o femeie care în acea zi urmau să se cunune. Dar romano-catolic sau ortodox, în ochii mulţimii înfuriate, era totuna. Masacrul de la Tianjin a fost preludiul a ceea ce se va întâmpla 30 de ani mai târziu.
După ritmul în care chinezii treceau la Ortodoxie (10-40 de oameni pe an), în 1871 erau în China 620 de ortodocşi. Între timp, fuseseră traduse în chineză Psaltirea şi Molitfelnicul de către Arhimandritul Paladie Kavarov, în timp ce urmaşul său la lucrarea misonară, Arhimandritul Flavian (mai apoi mitropolit al Kievului) începuse să săvârşească slujbele în limba chineză. Acesta a adunat şi un transpus în limba chineză toate cele scrise de înaintaşii săi în lucrarea misionară. tot el l-a ajutat pe primul preot chinez ortodox, părintele Mitrofan Tsi-Chung Chang, care a fost hirotonit de către marele misionar Sfântul Nicolae (Kasatkin) al Japoniei, în 1880.
Declinul Imperiului, umilinţele zilnice la care era supus poporul chinez din partea marilor puteri europene, ce-şi împărţeau, după cum s-a spus, "pepenele" Chinei între ei sub protecţia tunurilor, falimentul politic al dinastiei Qing şi al aristocraţiei, aroganţa misionarilor romano-catolici, lipsa faţă de tradiţiile şi obiceiurile vechi de secole au produs un val de mânie populară, ce a început să ia chip în forma unei organizaţii para-religioase militante cu numele Yihe tuan, adică "Pumni cei drepţi ai armoniei" sau, ami simplu, "Boxerii" - întrucât erau posesori ai tehnicilor de luptă tradiţionale. Socoteau că misunea lor era să cureţe ţara de "diavolii străini" şi să-i pedepsească pe "trădătorii" autohtoni ce şi-au lăsat credinţa strămoşească şi au devenit creştini. Unii susţin că "boxerii" şi-au început acţiunile ca o mişcare exclusiv anti-catolică. În orice caz, aceştia înfiinţau tabere, aşezând în mijloc un altar roşu-aprins; urma apoi un şir nesfârşit de defăimări la adresa tuturor creştinilor. Pentru toate, creştinii erau de vină! - pentru inundaţii, boli, foamete etc. Zeii erau mânioşi din pricina creştinilor veniţi în China şi din pricina trecerii chinezilor la creştinism.
Când, în primăvara lui 1900, ţara era biciuită de o mare secetă, au început să circule pamflete cu cele mai fioroase plăsmuiri împotriva creştinilor. Se scriau pe ziduri lozinci ca: "Legea lui Buddha nu mai este respectată, iar cele cinci reguli ale moralei confucianiste sunt nesocotite. S-a ridicat mânia cerului şi a pământului, şi de aceea nu vine ploaie! Dar cerul ne trimite acum opt milioane de oşteni spirituali care să dezrădăcineze credinţele străine şi, când se va face aceasta, atunci va veni şi ploaia!" Despre romano-catolici, mai ales, se răspândeau zvonuri de neînchipuit şi istorii fantastice ce băgau groaza în oameni, ca de pildă: că preoţii lor scoteau ochii prozeliţilor chinezi muribunzi şi, prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi alchimie, îi transformau în argint, "de vreme ce ochii barbarilor (adică ai europenilor) nu erau buni de aşa ceva." După ce s-a izbutit crearea climatului dorit, "boxerii" au început o prigoană făţişă. Îi târau cu de-a sila pe creştini în taberele lor cu altare unde, după ce îi anchetau, supunându-i la multe chinuri, îi sileau să se lepede de "credinţa străină" şi să ardă tămâie înaintea statuilor lui Buddha şi ale zeităţilor panteonului chinez (să plătească preţ de răscumpărare uneori) sau să moară! Boxerii au fost inegalabili în inventivitatea modalităţilor de tortură a creştinilor. Mulţi au cedat şi au apostaziat. Alţii nu! Au răbdat până la moarte...

ÎPS Iosif al Prikonisului

Ce înţelegem din parabola fiului risipitor

Omul s-a născut în casa tatălui său, a primit o educaţie şi putea să continue să trăiască lucrând pentru tatăl său, dar viaţa asta i s-a părut şi grea şi fără sens. Atunci a părăsit casa şi a plecat în căutarea altei vieţi, a altei munci. A umblat din loc în loc, ba nu-i plăcea ceva, ba nu era acceptat şi era gonit, iar atunci, ajuns la capătul răbdării, şi-a amintit de casă. Şi numai atunci a găsit binele, la întorcerea la cel de care fugise, la tatăl lui. La fel se întâmplă şi cu viaţa oamenilor care lasă în urmă viaţa firească trăită după voia Tatălui Dumnezeiesc şi întru slujirea Lui. La fel suferă ieşind din voia Lui şi tot aşa găsesc liniştea şi bucuria întorcându-se acasă, la El, la împlinirea voinţei Lui.

Lev Tolstoi

Fiul risipitor se întoarce la Cel Dintâi. Resimte îmbrăţişarea primordială a dumnezeirii şi află siguranţa în mâna celui de la Care a purces. A străbătut infinit prin lume, şi-a cheltuit viaţa în deşertăciuni şi a ajuns, în cele din urmă, să sărăcească de pe urma libertăţii pe care "şi-a asumat-o". Dar Tatăl nu a încetat vreo clipă să-l aştepte. Îl vede acum desculţ, pribegind spre drumul spre casă. Îi iese în întâmpinare, îl sărută cu o căldură paternă ce subjugă orice canon, iar nenorocitul cade la picioarele sale, implorând iertarea de care nu se face vrednic. Dar Stăpânul nu îl mustră, ci dă poruncă argaţilor să îl îmbrace în haină nouă şi să junghie viţelul cel gras, "căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" .
Fiul era pierdut şi "s-a aflat"; şi-a aflat condiţia pământească de păcătos. Şi a înviat în momentul în care a resimţit gustul roşcovelor, al libertăţii sale iresponsabile. Cât de mult căzuse! Hristos şi-a întins braţul puternic şi l-a tras din noroiul deznădejdii. Iar atunci conştiinţa lui s-a trezit la realitate. A luat drumul "Exodului", al trecerii din moartea spirituală la viaţă.

În tabloul lui Rembrandt, chipul Bătrânului redă atât de magnific bunătatea şi iertarea, în vreme ce pe mâinile sale, rezemate pe umerii fiului, vedem oboseala bătrâneţii şi a aşteptării; chipul său revarsă lumină asupra celuilat, aproape ascuns în pieptul părintelui, marcat de un profund regret. Istoricul de artă britanic Kenneth Clark scria că oricine ar avea ocazia să vadă originalul ar putea fi scuzat dacă ar afirma că este "cel mai desăvârşit tablou pictat vreodată".

În ce crede marxismul

Intelectualii au inventat ideologiile, adică nişte sisteme de interpretare a lumii sociale, care implică o anumită ordine de valori şi sugerează reformele de îndeplinit şi răsturnările care trebuie realizate sau evitate. Cei care au condamnat Biserica Catolică în numele Raţiunii acceptă o dogmă seculară, fiindă sunt dezamăgiţi de ştiinţa parţială sau pentru că doresc să obţină puterea, acordată numai preoţilor care slujesc Adevărul. Atei din convingere, ostili vieţii religioase, anumiţi intelectuali de stânga au vrut să răspândească necredinţa, aşa cum misionarii propovăduiau credinţa, convinşi că vor reuşi să-i elibereze pe oameni, omorându-le zeii şi dărâmâdu-le altarele. Alţi intelectuali se nelinişteau la gândul declinului iremediabil al creştinismului şi-şi imaginau dogme acceptabile de către raţiune, susceptibile de a restabili unitatea spirituală. Bolşevismul manifestă următoarele două intenţii: fervoarea combativă a celor fără Dumnezeu îl însufleţeşte; el a elaborat o ortodoxie, care pretinde că este conformă cu învăţăturile ştiinţei. Comunismul este prima religie elaborată de intelectuali care a cunoscut succesul.
Dar nu este prima care să fi căutat succesul. Auguste Comte a formulat, poate, mai clar decât oricine altcineva ideile care inspiră căutarea unei religii de subzistenţă. Religiile trecutului sunt pe cale să-şi piardă vitalitatea, pentru că ştiinţa nu le mai permite oamenilor să creadă ce îi învaţă Biserica. Încetul cu încetul, credinţa va dispărea sau se va coborî la nivelul unor superstiţii pe înţelesul poporului. Moartea lui Dumnezeu lasă un gol în sufletul omului; nevoile sufletului rămân, însă, şi vor trebui satisfăcute de un nou creştinism. Intelectualii sunt singurii în stare să inventeze, poate chiar să predice, un substitut al vechilor dogme, care să li se pară acceptabil şi savanţilor.
Aşa a gândit Marx. De pildă, el credea în fecunditatea răsturnărilor politice. Doctrina aceasta, care s-a numit materialism dialectic, afirmă că există un determinism al evenimentelor, dar că această necesitate este una dialectică, ea presupune contradicţia dintre regimurile care se succed, ruptura violentă la trecerea de la un regim la altul şi reconcilierea finală dintre exigenţe aparent divergente. Omul s-a creat pe sine prin acţiune, transformând natura înconjurătoare. Şi proletariatul se va dovedi, prin acţiunea sa, demn de propria misiune, înlăturând capitalismul.
Limbajul liderilor bolşevici era în bună măsură plin de trimiteri la Robespierre, Gironde, Thermidor şi alte simboluri ale Revoluţiei Franceze, care se bazau pe Rousseau şi pe ideea virtuţii civice. Versiunea bolşevică a discursului despre virtuţi publice, prea puţin inteligibilă maselor de ţărani analfabeţi, a reuşit să atingă o coardă sensibilă a mulţimii deoarece a corespuns unui fundament al discursului popular asupra virtuţilor pe care ei îl receptau în mod obişnuit în timpul liturghiei - expuneri de tipul catehismului ale principiilor creştine ortodoxe şi transmiterea poveştilor din vieţile sfinţilor.
În cazul comunismului se aplică formula lui Michelet: "Revoluţia n-a adoptat nicio Biserică. De ce? Pentru că ea însăşi este o Biserică." La fel ca religia civilă, comunismul sanctifică îndatoririle individului faţă de Partid, de statul socialist, de viitorul omenirii. Religie a Cetăţii, din momentul în care Partidul ajunge la putere, ea rămâne o religie universală în opoziţie, în învăţăturile ezoterice. La fel ca pozitivismul, comunismul pretinde că adună creaţiile trecutului şi le transmite mai departe societăţii care va împlini vocaţia umană. Se opune individualismului epocii Luminilor, dar vesteşte fericirea colectivă. Le refuză mila celor slabi şi încrederea - mulţimilor, dar justifică edificarea socialismului prin sentimentele umanitare, iar autoritatea necondiţionată a conducătorilor - prin necesitatea de a instrui masele. Răstoarnă sensul raţionalismului occidental, dar continuă să se revendice de la el. Profetismul marxist transformă o schemă de evoluţie într-o istorie sacră, al cărei final va fi reprezentat de societatea fără clase.
În eshatologia marxistă se vorbeşte de un sfârşit al preistoriei, de un scop care să fie atins în sânul Istoriei însăşi şi depăşit ca toate scopurile. Ea îi atribuie proletariatului rolul unui salvator colectiv, sub raportul mitului clasei alese care, prin suferinţele îndurate, are ca obiectiv răscumpărarea umanităţii. În acest sens, proletariatul se îndreaptă spre "recunoaşterea omului de către om". Demersul lui Sartre, marcat în mod fundamental de principiile existenţialismului, se reduce la o singură întrebare, finalmente absurdă: "Are vreun sens Istoria?" Lucru la care se străduieşte să dea un răspuns: "Istoria, în afara omului care o face, nu e decât un concept abstract şi imobil, despre care nu putem spune nici că are un sfârşit, nici că n-are, iar problema nu este de a cunoaşte sfârşitul ei, ci de a-i da unul."
Marxismul se revendică, în mod paradoxal, de la "creştinism" pe poziţiile materialismului dilalectic şi îşi însuşeşte aura unui mesianism politic, promite să asigure tuturor "pâinea cea de toate zilele", dar rămâne mult prea cramponat în dimensiunea istorică. El urmăreşte să aducă lumea la starea unui "rai primitiv"; de aici, fragilitatea, netrăinicia învăţăturii marxiste. Or, "taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti - cum spune Dostoievski. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curând şi-ar face singur seama decât să-şi ducă mai departe existenţa pe pământ, chiar dacă în jurul lui ar fi numai maldăre de pâine." Aici intervine creştinismul, Hristos. Doar atunci când istoria se va "coace", când va atinge maturitatea deplină, Dumnezeu îi va descoperi sensul. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia încă nu. Astfel, omul care cumpără şi vinde, cultivă pământul, foloseşte maşinile, rămâne, în adâncul lui, cel care crede, gândeşte şi de roagă. Rămâne să aştepte împlinirea Istoriei.