"IDOLII" TIMPULUI SAU CINE SUNT CEI CARE VOR SĂ NE FURE TRADIŢIILE

Am început de ceva vreme să importăm tot felul de elemente străine sufletului românesc. Arhaicele noastre colinde sunt încet-încet înlocuite cu faimoasele carols din lumea occidentală, şi cu precădere din lumea anglofonă. Tradiţionalelor urări româneşti le iau locul cele de tipul "Crăciun fericit!", "Paşte Fericit!" sau la fel de inoportunul "Sărbători fericite!". Lumea şi-a plăsmuit un "creştinism" al ei, o pseudoreligie a dogmelor materiale, care vizează strict domeniul profan, carnal, laic. Omul a căzut în ispita antropocentrismului şi nu poate trăi decât cu ideea că natura îtreagă trebuie să fie raportată exclusiv la el. Raţiunea propovăduită de iluminişti, ea însăşi antropocentristă, caută acum să infirme autenticitatea oricărui testament spiritual, consemnat în cărţile de căpătâi ale omenirii. Principiul cartezian a devenit filosofia raţiunii. Aşa se face că omul a ajuns, în sfârşit, să se îndoiască chiar de existenţa lumii, de ceea ce este el însuşi. Hristos a zis: "Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi." Liberi de religii, de filosofiile omeneşti care se împotrivesc Adevărului şi caută cunoaşterea în deşertăciunea celor pământeşti. Sfântul Nicolae Velimirovici vorbeşte foarte frumos despre iluzia dimensiunilor: cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare. Asta a făcut Raţiunea în două mii de ani de creştinism: a redus Evangheliile la unilateralitatea unor relicve sitorice şi a proclamat apoteoza omului. O mândrie titanică, divină, va înălţa spiritul omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu, iar el va putea să treacă fărăr nico strângere de inimă peste opreliştile morale ce stăteau mai înainte în calea omului-rob. "Totul este permis, şi basta!"

"Am citit, am înţeles, am condamnat" - spune despre Evanghelie Iulian Apostatul. Europa noastră "creştină" nu o spune încă, dar deja o face. Ea, Europa secolului XXI, se zbate într-un delir sălbatic, necontrolat, pe fondul întunecat al "mitomaniei" din jurul lui Hristos şi al Bisericii Sale. -Care îţi este numele?, pare El să o întrebe; iar ea, cu un rânjet ameninţător şi demonic îi răspunde: -Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.
Actualmente, în Occident, şi cu precădere în State, avem de-a face cu ceea ce Alexandr Soljeniţîn numea "bâlciul comerţului", spectacol care se desfăşoară sub semnul unei goane inutile, artificial animată sub pretextul interacţiunilor arbitrare dintre nişte suflete moarte. Societatea evoluează spre habeo,-ere, care a luat proporţii vertiginoase în actualul context comercial al globalizării. Totul se cumpără şi totul se vinde cu o viteză halucinantă, iar omul este într-o aşa măsură solicitat, încât nu se regăseşte pe sine. Hrana nu mai reprezintă de mult un fenomen biologic. Sufletul a devenit el însuşi comercial, în "trecerea" regresivă de la "elementul divin şi cel mai intim din fiinţa noastră şi cel mai însemnat după zei" (Platon, Republica 726 a 2-3) la nivelul molecular, în sensul unei ameninţătoare "filosofii atomiste", promotoare a neopăgânismului contemporan. Omul de astăzi se zbate zadarnic într-un iad claustrofobic de tip freudian, de vreme ce este, pur şi simplu, sufocat de fluxul de informaţie ce i se dă spre "rumegare", de Internetul veacului XXI, care nu îi acordă nici cel mai mic moment de respiro, răstimp în care, în mod paradoxal, această tendinţă s-a generalizat în jurul stării de pustiu sufletesc.
În acest răstimp, datinile şi tradiţiile autohtone din spaţiul românesc, au întâmpinat un silenţios proces de aculturaţie, de periclitare în masivul aflux de buche-uri extracomunitare. Concomitent, religia a resimţit aproape inevitabil şi totdată calvinist de inexorabil, crampoanele unui specios proces de apostazie care are obiectivul însemnării mâncătorilor de cartofi cu pecetea lui Antihrist. Laicizarea Crăciunului e pricipala consecinţă a unui marketing la scară globală. Santa Klaus din lumea anglofonă reprezintă produsul globalizării care a creat un Crăciun "comercial", dirijat sub atenta monitorizare a idolilor pieţei. Actualmente, acest fenomen atât de popularizat prin mijloacele mass-media, nu face nimic altceva decât să opună naţiunilor orice tendinţă de individualitate etnică-istorică, tradiţională sau religioasă.
Credem că nu este de prisos să lansăm acest mesaj în climatul vremurilor pe care le trăim, cu speranţa că cine va fi citit acest articol să ia seama la cuvintele Mântuitorului: "Luaţi aminte, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod" (Marcu 8, 15).

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI - GÂNDURI DESPRE BINE ŞI RĂU

INIMA ŞI EVANGHELIA
Din noroi este inima ta şi tot din noroi este şi hârtia pe care este scrisă Evanghelia. Şi pe una, şi pe cealaltă, a scris Duhul dătător de viaţă. De aceea, întâiul scris se potriveşte cu celălalt; cel dintâi rupe peceţile celuilalt, cel dintâi îl tălmăceşte pe celălalt. Când, din pricina patimii ei, lumea o arde pe cea dintâi, şi cea de-a doua este în primejdie să fie mistuită de foc.

EVA ŞI MARIA
Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: "femeia s-a făcut pricină suferinţei, femeia s-a făcut şi pricină a mântuirii." Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o prmejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s-a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, neapărat o însemnătate, dacă n-ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru.

RĂSĂRITUL ŞI APUSUL
Apusul trăieşte în zbucium, Răsăritul în resemnare. Apusul ronţăie neîncetat din Pomul Cunoaşterii, dar se simte tot mai flămând de cunoaştere. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să-i culeagă roada. Apusul ţine la organizare, Răsăritul la organism. Apusul întocmeşte neobosit lucrurile din afară, în vreme ce însuşirile lăuntrice îi pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit însuşirile dinlăuntru, în vreme ce lucrurile din afară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte înfricoşate turnuri babilonice, însă, pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate, ele se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, izbutind să dăltuiască pietre nespus de frumoase, dar nu este în stare să zidească din ele o clădire.
În Apus se cultivă lucrurile, şi lucrurile strălucesc, dar omul se sălbăticeşte din ce în ce mai mult şi se acoperă de întuneric; în Răsărit se cultivă câţiva oameni şi câţiva dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticie şi cresc în ciulini.
Apusul crede în primul rând în lucrarea omului, în al doilea rând în lucrarea lui Dumnezeu şi în al treilea rând în Dumnezeu; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar dispreţuieşte lucrarea lui Dumnezeu şi înlătură lucrarea omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea este numai în Dumnezeu; şi de aceea Răsăritul are unitate lăuntrică, dar nu vrea să o împărtăşească cu cele din afară. De aceea activitatea Apusului se preschimbă aşa de des în război, iar pacea Răsăritului în resemnare.
Dar pentru ce se întâmplă toate acestea? mă întrebi. Pentru că Apusul nu şi-l poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-l poate însuşi pe Iisus. Cu alte cuvinte, pentru că Apusul îl preţuieşte pe om şi nu-L preţuieşte pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul îl preţuieşte pe Dumnezeu, dar nu-l preţuieşte pe om.
De aceea Apusul trăieşte în zbucium, iar răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate îmbrăţişa Răsăritul din pricina nirvanei, nici Apusul din pricina săbiilor.
Iată, Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumul şi resemnarea sunt seminţe în aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se ciocnesc în fiecare om. Nu reprezintă o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar reprezenta vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni în om şi în lume; zbuciumul şi resemnarea ar fi înlocuite, atunci, cu puterile bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi ale Răsăritului, şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar omul sănătos şi întreg este optimist. Atunci lucrarea şi credinţa - opusul bolilor amintite - vor înflori peste gunoiul zbuciumării şi al resemnării.

ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU
Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare. este o depărtare între om şi Dumnezeu unde omul se face nevăzut, iar Dumnezeu rămâne; şi mai este o altă depărtare unde Dumnezeu se face nevăzut, iar omul rămâne. A spune că nu este Dumnezeu nu dovedeşte nu dovedeşte absolut nimic despre Dumnezeu, ci arată numai măsura depărtării de Dânsul a celui ce spune că nu este Dumnezeu. Când cel ce spune că nu este Dumnezeu se întoarce la crdinţa în Dânsul, dovedeşte prin aceasta doar că depărtarea dintre el şi Dumnezeu s-a micşorat.

A FI OM, PUŢIN ESTE
Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limbă din piatră şi va vesti lumii. Dacă eşti în temniţă pentru dreptate, toate stelele vor străluci deasupra închisorii tale şi vor lucra pentru libertatea ta. Dacă eşti la spânzurătoare pentru dreptate, toate cerurile nu vor avea astâmpăr şi vor lucra ca să preschimbe moartea în viaţă. "Fii om" este puţin spus. "Fiţi dumnezei", zice Sfânta Scriptură. "Fii om" este un program scurt. "Fiţi dumnezei" este programul cel mai înalt. Flămânziţi, niciun program nu vă va sătura, în afară de cel mai înalt.
Însetaţi, niciun program nu vă va adăpa, în afară de cel mai înalt. Cei ce vă şoptesc la ureche "fiţi oameni", de fapt vă şoptesc "fiţi ceea ce sunteţi", dar în alt chip. Iar Dumnezeu, cu încredere în voi, vă şopteşte taina cea mai înaltă şi cea mai dragă: "Fiţi dumnezei!" Şi nimic mai mult decât aceasta nu se poate spune. Dincolo de aceasta, cuvintele se pierd, iar tăcerea se face grăitoare.

HRISTOS ESTE UN IMIGRANT ÎN ISTORIE
Hristos este un imigrant în istoria omenirii.
El nu este rodul niciunei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat e pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să împlinească trei îndatoriri: - să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; - să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; - să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia ăntregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.

DREPTATEA LUI PILAT
Despre ce dreptate vorbeşti tu? Nu ne îndatorează oare Dumnezeu în fiecare zi mai mult decât putem plăti? Şi totuşi, Dumnezeu nu se plânge de neplata datoriei. Despre ce legi vorbeşti tu? Cel ce nu este în stare să împlinească şi puţinele datorii pe care i le cer legile nu se poate numi nici cetăţean, cu atât mai puţin erou, şi cel mai puţin sfânt. Clica din Ierusalim, în frunte cu Pilat, nu va răspunde pentru neîmplinirea legilor statului, dar va răspunde pentru răstignirea lui Dumnezeu.
Când omul împlineşte toate legile, atunci poate spune: "am ajuns la măsura animalului", pentru că animalul trăieşte întocmai după legea rânduită lui. Cine nu a ajuns la măsura animalului, cum va ajunge la măsura lui Dumnezeu?

FRUMUSEŢEA OMULUI
Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului. Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare. Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice. Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun. Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.
Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor dfinţi şi a oamenilor răi. Însă nu este nicio plidă, în afara închipuitelor basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului. La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.
Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nicio altă lume nu ia seamă. Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseşea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?

CÂND VOM FI FERICIŢI?
Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire - şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

A SLUJI APROAPELUI

Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

De două mii de ani, tradiţia creştină ne învaţă că iubirea de Dumnezeu şi pentru aproapele nostru sunt unite inseparabil. În aparenţă, însă, aceste două iubiri par a se exclude reciproc. Majoritatea religiilor plasează zeii departe de aşezările oamenilor; iar cel ce vrea să intre în raport cu zeii trebuie să se îndepărteze de locurile unde trăiesc oamenii.
Care este raţiunea acestei atitudini?
Cuvântului "Dumnezeu" îi atribuim tot ceea ce este bun şi frumos, toate idealurile, pe care nu le găsim la oameni. Idealul ne atrage, dar pare de neajuns, şi prin urmare este dificil să uneşti iubirea de Dumnezeu cu cea pentru aproapele tău.
Dar creştinismul este vestea plină de bucurie că Dumnezeu s-a făcut om şi că, prin a doua Sa venire în lume, Hristos va împlini toate idealurile de bine pe pământ. În persoana Lui, Dumnezeu este unit cu omul; pentru creştin unirea iubirii de Dumnezeu şi pentru aproapele este cu putinţă.

"Ca pe tine însuţi"

Este uşor să vorbeşti împotriva egoismului. La Rochefoucauld afirmă că, în iubirea de sine, toate virtuţile se dizolvă ca în apă. Înţelepţii ne spun: uită de tine însuţi şi gândeşte-te la ceilalţi!
Evanghelia este mult mai realistă. Nu ne spune să ne iubim aproapele "în locul nostru", ci "ca pe noi înşine". Amorul propriu este un instinct natural, un instinct de conservare, atât de puternic încât l-a determinat pe Aristotel să afirme că nu există altă iubire în afară de cea de sine.
Spunem că iubim muzica pentru că este plăcută auzului. La fel şi toate celelalte lucruri. Aristotel admitea că "eul" nostru poate să se extindă: îl iubim pe prietenul care devine "alter ego-ul" nostru. Creştinismul merge şi săvârşeşte o expansiune a eului nostru asupra tuturor, spre a ne uni cu toţii pentru a forma trupul mistic al lui Hristos.

"Nu ştiţi ce cereţi"

În natură, plantele cresc ridicându-se spre înalt şi încearcă să se întreacă una pe alta pentru a căpăta mai multă lumină. Şi oamenii se află în veşnice dispute între ei şi caută să fie unul mai bun decât celălalt. Apostolii înşişi îl urmează pe Hristos în vederea reuşitei. Văd în El pe Mesia, viitorul principe, iar Iisus nu îi va certa pentru acest lucru. Ştie bine că reacţia lor, dorinţa de măreţie, este umană, naturală, şi de aceea nu îi învinovăţeşte. Adaugă însă: "Nu ştiţi ce cereţi." Domnul dă fiecăruia prilejul să se distingă, dar renunţând la ideea despre slava pământească, învăţând de la El: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29).


"Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească"

Cel care slujeşte este inferior celui căruia îi slujeşte. Slujirea este umilă, este treapta cea mai de jos a scării sociale. De aceea, toţi caută profesiuni care să nu constrângă la slujire. Demnitatea omului constă în faptul de a fi liber, în a-şi împlini propria voinţă. Şi, totuşi, nu este întotdeauna aşa. Voinţa altuia este potrivnică libertăţii mele dacă rămâne străină, impusă. Exemplul cel mai sublim se află în viaţa Preasfintei Treimi. Fiul îl iubeşte pe Tatăl şi îi împlineşte fără încetare voia. Dar acest lucru face ca voia Tatălui să fie şi voia Sa: sunt una, voinţa este una. Deoarece Tatăl vrea să mântuiască lumea, Fiul îi împlineşte voia şi slujeşte. Dar a-L sluji pe Dumnezeu înseamnă să domneşti, iar Servul devine împărat al Universului.

"Cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru"

Mântuirea înseamnă să ai parte de viaţa lui Dumnezeu. Misterul Preasfintei Treimi trebuie să aibă consecinţe în relaţiile inter-umane: şi noi putem să ne slujim unii pe alţii. Această învăţătură îl irita pe Nietzsche, care numea creştinismul religia slujnicelor şi a sclavilor. "Supraomul" său, în schimb, trebuia să fie ca o stâncă ce se rostogoleşte şi distruge tot ceea ce îi blochează drumul.
Din punctul său de vedere, putea chiar să aibă dreptate. Dar atunci, cu toate consecinţele. Bolovanul este lipsit de sentimente şi singur. Omul, dimpotrivă, simte şi are nevoie să trăiască împreună cu ceilalţi. Un om fără sentimente este destinat să facă sclavi şi să fie sclav la rândul său.
Dacă sentimentul dominant este iubirea, slujirea reciprocă o face mai puternică şi mai sigură. Iar dacă această iubire este asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, atunci se împlineşte ceea ce cerem zilnic în rugăciunea noastră: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ".

Cardinal Tomáš Špidlík

Smochinul neroditor - omul în anotimpul infecundităţii spirituale

Dumnezeu Cuvântul, care pe toate le chiverniseşte cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuviinţa o slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să primească atunci Adevărul gol, fără acoperămintele tipurilor, din pricina neştiinţei şi a întristării ce s-a făcut în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeieşti. Pe urmă a venit la noi în chip descoperit El însuşi, făcându-se om prin îmbrăcarea trupului străbătut de suflet raţional, şi a strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh. Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n-a mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era smochinul. De aceea zice: "Venind iarăşi din Betania la Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească prin trup. Aşa trebuie înţeles cuvântul: "Venind iarăşi a văzut un smochin în cale, neavând decât frunze". adică a văzut slujirea trupească a legii,, cea în umbre şi chipuri, susţinută de o predanie nestătătoare şi vremelnică, aşezată aşa zicând "în cale", constând numai din chipuri şi rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta Cuvântul, împodobită pompos de învelişurile din afară ale formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând roadă, adică roada dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere adevărul, înăbuşindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce a urmat s-a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă ce-şi avea fiinţa numai în chipuri. Căci nu era lucru îndreptăţit, nici potrivit, ca, după ce s-a arătat pe faţă Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un drum, încât să lase roada cea bună a Cuvântului. De aceea zice: "Nu era vremea smochinelor", adică timpul în care a stăpânit peste firea omenească legea, nu era vremea roadelor dreptăţiii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele dreptăţii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc şi negrăit ce avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi, har la care neajungând poporul cel vechi, s-a pierdut prin necredinţă. Căci "Israil, zice dumnezeiescul Apostol, urmărind legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, n-a ajuns la legea care dă îndreptare, adică la cea desăvârşită în duh după Hristos" (Romani 9, 37).
Sau alt înţeles: deoarece mulţimea preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a unor moravuri plăsmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de sione, Cuvântul declară această părere de sine a celor pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o uscă blestemând-o , de vreme ce este neroditoare. Iar acasta o face pentru ca oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi, să caute a fi drepţi în adevăr, dezbrăcâd cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe cea virtuoasă, ca în felul acesta să petreacă viaţa în evlavie, arătând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor făţarnica înfăţişare din afară a purtării morale.
Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi uscându-l la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul, fie că se înţelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie părerea de sine a fariseilor care se mândreau cu păzirea moravurilor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie

LEV TOLSTOI - DESPRE DUMNEZEU ŞI OM. DIN JURNALUL ULTIMILOR ANI

Fragmentele inedite din jurnalul geniului literar al realismului rusesc aduc în prim-plan problemele fundamentale ale existenţei - Dumnezeu, religie, lege morală, relaţiile inter-umane - care l-au frământat pe Lev Tolstoi în ultimii ani ai vieţii. Deşi trăieşte în afara Bisericii, "rebelul" Tolstoi descoperă în propriul "misticism" adevăratul sens al creştinismului care - mărturiseşte el - culminează în iubirea vrăjmaşilor. Dacă omul îl trăieşte în întregime pe Dumnezeu ca fiinţă separată şi manifestare a Sa, atunci, la fel de inevitabil, îl descoperă în interiorul propriului suflet pe aproapele său - în care însuşi Dumnezeu aşteaptă să fie "eliberat", să se manifeste.


"...Trăim aici viaţa noastră separată şi viaţa unei alte fiinţe, mult mai cuprinzătoare, care include fiinţările noastre separate aşa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Şi de aceea activitatea noastră spre binele acelui Întreg nu se iroseşte, aşa cum nu se iroseşte activitatea celulelor pentru întregul organsim. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conştiinţei dintr-o persoană separată într-o fiinţă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Şi asta probabil fiindcă întreaga viaţă omenească este numai sporirea continuă a conştiinţei" (13 februarie 1907)

"Ekklesia ca adunare a aleşilor este primul păcat, încălcarea învăţăturii lui Hristos despre frăţia universală" (17 martie 1907)

"Omul se eliberează de separarea spaţială prin iubire, iar de separarea temporală prin conştiinţa originii sale spirituale neschimbătoare" (30 aprilie 1907)

"Da, da, iubirea faţă de vrăjmaşi, faţă de cei care urăsc, nu e o exagerare, cum pare la prima vedere, ci e ideea de bază a iubirii. La fel ca neîmpotrivirea, oferirea celuilalt obraz nu e exagerare şi parabolă, ci lege, legea neîmpotrivirii, fără de care nu poate exista creştinismul. Creştinismul nu poate exista nici fără iubirea faţă de cei care urăsc, în special faţă de cei care urăsc." (22 august 1907)

"Pare imposibil să iubeşti un om rău. Chiar este imposibil. Dar trebuie să iubim şi putem iubi nu omul, ci pe Dumnezeu cel înăbuşit, strivit în om, şi să-l iubim pe acest Dumnezeu, să încercăm să-l ajutăm să se elibereze. Şi asta e cu putinţă şi ne va aduce bucurie." (15 septembrie 1907)

"Omului i s-a poruncit să sporească iubirea (această poruncă o poartă în inimă), iar el îşi rânduieşte confortul vieţii. Ca un lucrător căruia i s-ar spune să semene, să planteze, iar el a uitat sau i-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă, dar ţine minte s niveleze pământul, să grebleze, să netezească şi nivelează, greblează, netezeşte pământul care deja a înverzit. I se pare că numai asta e treaba lui." (16 decembrie 1907)

"A-i iubi pe vrăjmaşi, a face bine celor care ne fac rău nu-i o faptă de vitejie, ci doar pornirea firească a celui care a înţeles esenţa iubirii. A face bine celor iubitori, a-i iubi pe cei iubitori nu este iubire şi nu dăruieşte acel bine aparte şi unic al iubirii. Binele e dăruit doar de iubirea faţă de oamenii care ne fac nouă sau în general rău."(31 ianuarie 1908)

"Despre mărul putred şi în general despre orice sămânţă. Nu ştiu dacă voi putea să mă exprim. Iata ideea: Trupul meu se distruge. Tot astfel se distruge corpul unui măr putred. Mărul, învelişul seminţei, putrezeşte, rămâne sămânţa care care produce alţi meri şi alte mere. E cu putinţă oare ca singura menire a mărului să fie reproducerea celor asemănători lui? E cu putinţă ca omul să aibă aceeaşi menire? Dar în măr există deja altceva în afara seminţei reproducătoare, învelişul care are menirea lui. Evident şi omul trebuie să aibă şi o altă menire în afară de reproducere. Şi mai mult, acea altă menire este cea adevărată, principala menire. Reproducerea e cea mai neînsemnată şi nici măcar nu-i o menire, căci repetarea aceluiaşi lucru nu are sens. Care e menirea asta?" (9 iunie 1909).

"...Îl cunoaştem pe Dumnezeu la fel cum cunoaştem gravitaţia. Aşa cum cunoaştem gravitaţia după legea ei, la fel îl cunoaştem şi pe Dumnezeu după legea Lui, legea iubirii. Legea iubirii de Dumnezeu e asemenea legii gravitaţiei faţă de centrul comun al gravitaţiei, iar legea atracţiei dintre obiectele materiale separate e asemenea legii iubirii dintre fiinţele vii separate. Aşa cum nu cunoaştem şi nu ne putem nici măcar închipui centrul comun al atracţiei, la fel nu-l putem cunoaşte şi nu ni-l putem închipui pe Dumnezeu. Dar, aşa cum acest centru de neînţeles există fără îndoială, la fel de neîndoielnică este şi existenţa lui Dumnezeu." (4 aprilie 1910)

"Ne e dat un singur lucru, pe care însă nimeni nu ni-l poate lua, binele iubirii. Ajunge să iubeşti şi totul devine bucurie: cerul, copacii, oamenii, ba chiar tu însuţi. Iar noi căutăm pretutindeni binele, numai în iubire nu. Această căutare a binelui în bogăţie, putere, glorie, iubire exclusivă nu numai că nu aduce cu sine binele, dar de bună seamă ne lipseşte de el." (21 iunie 1910)

"Viaţa e numai desăvârşirea de sine. Creştinul nu poate fi împăcat cu sine (ca mahomedanul sau evreul care îndeplinesc poruncile religiei lor), nu poate fi sfânt... Creştinul poate doar să tindă spre ideal" (28 aprilie 1907)