GÂNDURI
LA ÎNVIEREA DOMNULUI
La
acesta noi toţi suntem martori
(Faptele Apostolilor 3, 15)
Dacă omul n-ar fi pierit, Fiul Omului n-ar fi venit.
Fericitul
Augustin
Așa cum,
odinioară, Dumnezeu a pogorât foc pe Muntele Carmel în vremea proorocului Ilie,
în fiecare an cu care timpul mai face un pas către veșnicie, lumina sfântă de
la Ierusalim se coboară din cer, de la „Părintele Luminilor”, spre a
reactualiza cel mai de seamă eveniment din istoria mânturii. E un sentiment copleșitor,
inefabil, care ne face părtași bucuriei celei veșnice, inaugurată de Hristos
prin slăvita Sa Înviere. Lumina strălucește în inimile noastre mai
însuflețit sau mai domol, mai viu sau mai stins, pe măsura emoției tainice,
suprafirești, zămislită înlăuntrul nostru de evenimentul pascal. Un mugur de
lumină răsare în fiecare suflet – „rece”sau „fierbinte”, fiindcă astăzi toată făptura se înnoiește spre a intra la
ospățul Stăpânului. La capătul unei perioade de penitență, petrecută în acea
stare sufletească de întristare mistuitoare după Dumnezeu, după Paradisul
pierdut, perioadă încununată de Marea Săptămână a Mântuitoarelor Patimi, astăzi,
suntem cu toții chemați să intrăm întru bucuria Domnului nostru.
Învierea este, întâi de toate, temeiul credinței noastre celei vii în
Dumnezeul cel Viu, biruitor asupra morții și întunericului. Premisa unei astfel
de afirmații este că Dumnezeul
patriarhilor, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii (Marcu
12,27). Iată de ce, după ce a murit, săracul Lazăr a fost dus de îngeri în
„sânul lui Avraam
”, la ospățul celor binecuvântați
. Credința lui Avraam a fost o proclamare a
Evangheliei universale încă înainte de Nașterea lui Hristos, având în vedere
făgăduința pe care Dumnezeu i-a făcut-o, anume că „printr-însul se vor
binecuvânta toate neamurile pământului
” (Gen. 18,18).
Iar binecuvântarea a venit „la sfârșitul acestor zile” prin Hristos, „din neamul lui Avraam”, care S-a
pogorât, nu ca „să strice legea sau proorocii”, ci să plinească toate prin Învierea Sa. Nu numai
că Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov – Dumnezeul
celor vii – nu este tributar morții, dar El Se face „începătură celor
adormiți” și devine „Pământul celor vii”. Atunci, nu
este, oare, El Însuși, Dumnezeul cel Viu? Nu este, oare, Stăpânul Vieții mai puternic
decât moartea? Învierea este, prin urmare, finalitatea, împlinirea legământului
de veacuri dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, instituirea noii alinațe a
omenirii care nu mai vizează legăturile de sânge. Iată fiul tău! Iată mama ta! (Ioan 19:26, 27).
În lipsa acestui eveniment
excepțional, creștinismul ar fi credința oarbă într-o iluzie, pe drept cuvât,
reprobabilă; „
Dacă Hristos
n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința
voastră”, va spune Sfântul Apostol Pavel. Cu alte
cuvinte, dacă Hristos nu a înviat cu adevărat, nu avem nicio garanţie că
mântuirea noastră a fost realizată. Realitatea Învierii Domnului are, deci, o
semnificaţie profundă: dacă nu este Înviere – explică același Apostol Pavel –
rămâne „
să mâncăm şi să
bem, căci mâine vom muri” (1 Cor. 15, 32). Învierea opune
istoriei un modus vivendi care
face din „
slujitorii
literei” „
slujitori ai
duhului”: Cele vechi au trecut, iată
s-au făcut noi.
Întemeietorii de
religii: Confucius, Buddha, Mahomed sunt morţi cu toţii. Hristos singur e viu:
a înviat din morţi şi e prezent pururea pe altarele noastre, în Sfânta
Euharistie. În această privință
este creştinismul singular, pentru că păstrează taina întrupării Dumnezeului
celui Viu în sensul unei consanguinități neîntrerupte a celor ce se împărtășesc
cu preacinstitul Său Trup și Sânge: Aceasta
să faceţi spre pomenirea Mea.
Fără Înviere,
creștinismul ar fi un cod etic simplist precum confucianismul, o religie frumos
ornamentată asemenea multor altora, dar lipsită de elementul-surpriză, incompletă,
nedesăvârșită. Întreaga „
etică teleologică” a
creștinsimului capătă sens abia prin Învierea lui Hristos. Prin ea, sunt
fructificate Fericirile iar civilizația triumfă asupra barbariei, a
mentalității primitive și a ignoraței. Mersul lumii ia o întorsătură
neașteptată: de acum înainte, timpul nu va mai curge spre nimicire, spre
fărâmițare, ci spre o cu totul altă dimensiune ce transcende hotarele firii –
veșnicia. Domnul Se face nevăzut de la ochii noștri fizici și Se mută în
sălașul tainic al inimii. De acum, îl vom cunoaște, precum Luca și Cleopa, în „frângerea
pâinii
” –
taina Sfintei Euharistii. În acest sens, atunci când Iisus spune:
Încă un timp, apoi nu Mă
veți mai vedea (Ioan 16, 16), „El anunță epoca în care noi toți trăim de
atunci – Epoca în care divinul (...) este accesibil numai sub formă de prezență
invizibilă.
” Astfel
încât El „
S-a
făcut nevăzut de la ochii lor”
– explică Jean-Luc Marion, Hristos lăsa oamenilor o prezență mai trupească și
mai intimă decât trupul (ne-)cunoscut de „iubirea trupească
”.
Timp
de 40 de zile,
ochii
credinței îl văd pe Cel Înviat în trupul spiritualizat, pătruns de lumină, „
trupul de slavă” în care se metamorfozează „trupul smereniei noastre
”. După Înălțarea la cer, celor care știu să
închidă ochii trupești, să coboare rațiunea în inimă spre a-L găsi acolo
pe Domnul cel Înviat din morți, Duhul Sfânt le acordă, în chip tainic, ceea ce Olivier
Clément numește „
viziune a inimii” – simțire duhovnicească.
Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.
Deși s-au
scurs mai bine de 2000 de ani, El continuă să fie tot atât de prezent precum în
zorii Paștelui; precum în acea noapte „bizanină” în care întregul cosmos s-a
umplut de lumina lină a sfintei slave. Troparul Învierii freamătă de emoția
bizantină a nopții pascale, redă profunzimea suferinței ce premerge bucuriei
praznicale: o suferință pururea actualizată, o suferință infinită, pe măsura
„veseliei celei veșnice”. Iisus le arată ucenicilor semnele doveditoare ale
rănilor biruitoare pentru a le fi lor spre aducere aminte, ca „o mărturie
nesfârșită a iubirii Lui și a suferinței Lui pentru omenire” (Sf. Nicolae
Velimirovici). Mai mult, atunci când consimte din partea lui Toma proba
tactilă, Domnul acceptă ceea ce Manuel de Diéguez a numit „o pătimire dincolo
de mormânt”.
Hristos strălucește de o pace
inefabilă în mijlocul cercului de lumină al apostolilor, adunați în spatele
ușilor încuiate. Pare că noi înșine asistăm, cu inima zvâcnind de emoție și de bucurie,
laolaltă cu cei unsprezece, la cuvântul dătător de curaj și de nădejde
nesfârșită; pare că suntem chiar noi aceia care ne facem părtași revărsării
sărutării Mirelui triumfător. Pacea Sa apolinică, care „covârșește toată mintea” cuvântătoare și necuvântătoare,
ne este dăruită real și plenar, „nu precum dă lumea” (Ioan 14, 27) – formal,
artificial, ci precum numai Cel Înviat o poate da: „El nu o dă numai cu buzele,
ci cu tot sufletul Său, cu toată inima și cu toată mintea Sa, așa cum iubirea
se dă pe sine iubirii” (Sf. Nicolae Velimirovici).
Învierea lui Hristos
este, totodată, „botezul cu foc” al rațiunii
noastre stângace, paralizată, încă, în filosofia precreștină. Nu o putem
înțelege cu mintea pentru că transcende logica omenească, dar o putem simți cu
inima, care „cercetează Scripturile” în duh evanghelic și cunoaște că ea s-a petrecut în afara spațiului și
a timpului istoric, fără aportul legilor naturale. Omul de astăzi, însă, percepe
Învierea ca pe un fapt petrecut „aici“, pe pământ; s-a ataşat atât de mult de acest „petec strâmt de glie“
(Dante) şi nu mai conştientizează că ea a avut loc undeva „mai sus“, la un nivel
superior, a „uitat”
că „sângele
şi carnea nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu“ (l Cor. 15, 50). Omul
contemporan nu mai ştie ce înseamnă „Hristos a înviat!“. El a uitat, pur şi simplu, semnificaţia Învierii. „Zapisul lui Adam e rupt,
puterea întunericului sfărâmată“. Pentru a atinge
extremitatea căderii şi a pătrunde în „inima creaţiei“, Hristos, „muritor cu tot soarele“
(Goethe), se naşte, mistic, în iad,
acolo unde răul zace în disperare. Dacă greşeala protopărinţilor reprezintă
prima catastrofă din istoria umanităţii, de la care toată alienarea, scindarea
şi cruzimea îşi au sursa, astăzi, „dezlegată din lanţurile
sale, Eva strigă de bucurie“, cum comentează un străvechi imn pascal. Cel care
l-a întrebat pe Adam: „Unde eşti?“ S-a suit
pe Cruce pentru a-l căuta pe cel pierdut. A coborât la iad, spunând: vino dar, chipul şi asemănarea Mea (Imnul Sfântului Efrem). Nu din mormânt iese
Hristos – explică Paul Evdokimov, ci „dintre cei morţi“, ek nekron,
„ieşind din iadul cel stricat ca dintr-o cămară de nuntă“.
Nicio altă proclamaţie nu descoperă mai bine sufletul credinţei creştine. Este
imnul Paştilor, iar Paştele este bucuria noastră, a tuturor. Unde-ţi
este moarte, boldul tău? Unde îţi este, Iadule,
biruinţa? (1 Corinteni 15, 55).
Astăzi, savurăm triumful
Luminii; astăzi, pregustăm Împărăția
lui Dumnezeu: suntem convivi la ospățul duhovnicesc al minților luminate și al
inimilor curățite, botezate „cu Duh Sfânt și cu foc”. Petrecem cu îngerii
într-o splendidă înfrățire muzicală, slăvind pe Biruitorul morții, căruia îi
cântăm „cântare de biruință”. Limbile să
salte cu cântări înalte, „toate popoarele bateți din palme; strigați lui Dumnezeu
cu glas de bucurie” (Ps. 46, 1). Învierea este
sentimentul cel mai prolific, pentru că „aduce roadă multă” în sufletele celor care dizolvă opacitatea rațiunii și a îndoielii, lăsând
lumina cea neapropiată să pătrundă și
să se sălășluiască înlăuntrul lor. Au trecut mai bine de 2000 de ani în care
creștinismul „a îmbătrânit și s-a umplut de riduri”
(Berdiaev): cuvintele lui Hristos sunt aceleași, iar autoritatea Sa neștirbită:
Voi
sunteți lumina lumii dacă rămâneți în Mine și păziți poruncile Mele… Rămâneți
întru iubirea Mea.
…dar ceea ce este veşnic nu poate îmbătrâni. Iar această
veritabilă Biserică a lui Hristos, care nu cunoaşte semne şi graniţe materiale,
nu va fi biruită de porţile iadului,
pentru că Hristos a înviat, sfărâmând pentru totdeauna legăturile morții!
