Stufenplanul lui Hitler şi implicaţiile sale
Având în vedere că luna aceasta se împlinesc 70 de ani de la declanşarea "Operaţiunii Barbarossa" (22 iunie 1941), m-am gândit că ar fi interesant de aflat unele amănunte mai puţin ştiute privind politica expansionistă dusă de dictatorul nazist Adolf Hitler în preajma celei de a doua conflagraţii mondiale. Readuc, pe această cale, în atenţie aşa-numitul Stufenpan ("plan pe etape"), simptom al unei obsesii de natură patologică, proiectat astfel încât să conducă finalmente la confruntarea decisivă pentru supremaţia mondială între "Marele Reich German" şi Statele Unite ale Americii. În acest sens, am încercat o traducere cât mai pe înţeles a unei secţiuni de articol de pe Wikipedia, inaccesibil în limba română.
Istoricul german Andreas Hillgruber argumentează că Hitler a avut un „plan pe etape” de cucerire şi genocid, mai întâi în Europa de Est, urmând ca ulterior să îl extindă la nivel global. Departe de a acţiona la întâmplare, Hitler a încercat să ducă un program politic cu implicaţii mondiale, coerent şi detaliat, având drept ţel ultim nici mai mult nici mai puţin decât cucerirea întregii lumi. Hillgruber susţine că politica lui Hitler a fost „geografic proiectată” astfel încât „să cuprindă tot globul”; în continuare, „doctrina universală a anti-semitismului şi a darwinismului social, fundamentale în cazul programului său, trebuiau să îmbrăţişeze întreaga omenire”. După Hillgruber, cucerirea Uniunii Sovietice şi intenţionata alianţă cu Marea Britanie erau cele mai importante etape ale Stufenplanului lui Hitler.
Izbucnirea războiului în 1939, provocat de Hitler dar nu preconizat să curpindă şi invazia Poloniei, a devansat calendarul „programului” său. Hillgruber a invocat în sprijinul propriei teze „Planul Z” din ianuarie 1939, precum şi planurile lui Hitler din iunie 1940 care prevedeau anexarea în mare măsură a Africii împreună cu puncte strategice cheie în Atlantic, dovadă că Führerul grăbea sincronizarea cu ultima confruntare plănuită, cea cu Statele Unite.
Potrivit acestui argument, prima etapă a planului lui Hitler consta în afirmarea Germaniei pe plan militar ca mare putere şi realizarea obiectivelor politicii externe tradiţionale a Republicii de la Weimar. A doua etapă ar fi însemnat o serie de războaie regionale rapide, soldate cu distrugrea unor state precum Polonia, Cehoslovacia şi Franţa. O a treia etapă ar fost lichidarea Uniunii Sovietice şi, implicit, a ceea ce Hitler numea „regimul ei iudeo-bolşevic”. Al patrulea stagiu ar fi însemnat un război împotriva Statelor Unite al Germaniei Mari, în alianţă cu Imperiul Britanic şi Japonia. Hillgruber susţine că după cucerirea URSS, Hitler ar fi intenţionat să cuprindă cea mai mare parte a Africii, să pună la punct o uriaşă marină şi, în alianţă cu japonezii şi britanicii, să se angajeze într-un „război al continentelor” pentru dominaţia mondială:
„După crearea unui Imperiu continental european, a cărui existenţă era garantată de subminarea Rusiei, o a doua etapă a exapnsiunii era anexarea de teritorii complementare în Africa Centrală, precum şi crearea unui sistem de baze maritime care să susţină o flotă puternică în Atlantic şi în Oceanul Indian. Germania, în alianţă cu Japonia şi, dacă era posibil, cu Marea Britanie, ar fi izolat SUA, în primă fază, şi ar fi îngrădit-o în emisfera vestică. În faza următoare ar fi avut loc un «război al continentelor» în care «Imperiul German de naţiune germană» ar fi luptat împotriva Americii pentru supremaţia mondială.”
Hillgruber arată că strategia „războiului-fulger” (Blitzkrieg) era, în mare măsură, bazată pe considerente de ordin economic, având în vedere că, pentru primele etape ale stufenplanului, Germania nu avea resursele necesare unui război de durată, iar de aceea un program militar bazat pe calitate, nu pe cantitate, reprezenta uzul cel mai raţional al capacităţii economice a Germaniei. Dorinţa liderului nazist de a amâna bătălia finală cu SUA pentru ultima etapă a Stufenplanului era determinată de considerente economice, şi anume de credinţa că numai o Germanie cu lebensraum sufficient, controlând mare parte din Eurasia şi Africa, ar fi imună în privinţa efectelor blocadei şi ar avea resursele economice necesare pentru a egala capacitatea economică enormă a Statelor Unite.
În opinia lui Hillgruber, programul politicii externe a lui Hitler era total nerealist şi irealizabil. Istoricul german arată că intenţia lui Hitler în privinţa renunţării Germaniei la revendicările coloniale şi navale în schimbul recunoaşterii sferei sale de influenţă în întreaga Europă de către Marea Britanie, se baza pe aserţiunea nefondată că interesele britanice se limitau strict la sfera colonial şi navală. Hillgruber notează că Marea Britanie reprezenta în aceeaşi măsură o putere europeană şi mondială, care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea dezechilibru în ecuaţia de putere, aşa cum propunea Hitler încă din 1920, în Mein Kampf. În plus, sfidarea Uniunii Sovietice şi, în special, a potenţialului de luptă al Armatei Roşii, era o iluzie extrem de periculoasă care finalmente s-a dovedit fatală.
Aşa cum arată Andreas Hillgruber, decizia lui Hitler de a declara război Statelor Unite înainte de a fi încheiat bătălia împotriva Uniunii Sovietice se datora credinţei sale că SUA ar fi putut învinge repede Japonia şi, deci, era mai bine să îi angajeze pe americani în confruntare, în timp ce Germania era, încă, implicată într-un război pe două fronturi. De asemenea, hotărârea Führerului a fost influenţată de opinia sa că URSS va fi învinsă cel târziu în vara lui 1942.
