La acesta noi toţi suntem martori
(Faptele Apostolilor 2, 32)
(Faptele Apostolilor 2, 32)
*
Creştinismul - religia unor "nebuni"? Fără îndoială. Creştinismul nu e doar religia lui Hristos cel răstignit, ci şi (iar asta mai cu seamă) a lui Hristos cel Înviat. Cu siguranţă că e religia unor nebuni - a unora "nebuni pentru Hristos". Ruşii au şi un cuvânt special pentru asemenea oameni: iurodivi.
Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.
1 Corinteni: 19-21
Creştinii primelor veacuri erau atât de convinşi în veridicitatea credinţei lor, încât mergeau până la moarte în numele unui ideal; idealul lor se chema Iisus Hristos. Ei sunt iurodivii, iar propovăduirea lor era Învierea: "Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15, 14). Ce adevăr poate fi mai autentic şi mai convingător decât acesta? Dacă Hristos nu a înviat cu adevărat, nu avem nicio garanţie că mântuirea noastră a fost realizată. Realitatea Învierii Domnului are, deci, o semnificaţie profundă. Dacă nu este Înviere - explică Sfântul Apostol Pavel - rămâne "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (1 Cor. 15, 32). Învierea opune istoriei un modus vivendi, care face din "slujitorii literei" "slujitori ai duhului" (2 Cor. 3, 6). "Cele vechi au trecut, iată s-au făcut noi" (5, 17).
*
Scripturile ne relatează despre moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, îngroparea şi Învierea Sa cea de a treia zi. Potrivit Sfintelor Evanghelii, primele care au aflat vestea Învierii Domnului au fost femeile mironosiţe, cărora îngerul le-a arătat mormântul gol. În continuare, într-o perioadă de câteva săptămâni după Înviere, Domnul S-a arătat urmaşilor săi din când în când. Sfântul Apostol Pavel, care are în vedere câteva dintre aceste arătări, nu menţionează direct mormântul gol, ceea ce indică faptul că această dovadă a lipsit din tradiţia primară. La aceasta se poate răspunde pe bună dreptate cu afirmaţia că Apostolul subînţelege că mormântul era gol atunci când femeile mironosiţe au mers să ungă trupul lui Iisus. Ce altceva se înţelege atunci când el spune că Iisus "a fost îngropat şi a înviat a treia zi..." (1 Corinteni 15, 4)? Menţionarea expresă a îngropării nu ar avea sens dacă el nu s-ar gândi la mormântul gol. Apoi, lucrul acesta este menţionat de toate cele patru Evanghelii. De aici, tradiţia creştină autentică.
Astfel, dacă mormântul a fost găsit gol, ori discipolii lui Iisus au luat trupul, ori Hristos a înviat cu adevărat. Prima ipoteză este prea dificil de susţinut. Toate dovezile arată că ucenicii nu se gândeau nicidecum la Înviere, de vreme ce erau deziluzionaţi, învinşi şi se ascundeau de frica iudeilor. În plus, evanghelistul Matei menţionează că a fost pusă o strajă la mormânt, aşa încât ei nu ar fi putut fura trupul chiar dacă ar fi vrut. Dar lucrul care face şi mai improbabilă această teorie este desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, faptul că ucenicii au suferit pentru propovăduirea Învierii, aşa cum se arată în Faptele Apostolilor. Unii au fost închişi în temniţă iar Iacov a fost executat. Oamenii nu suferă asemenea pedepse pentru a susţine ceva ce ştiu că este un neadevăr. Trebuie să ţinem cont de asemenea că, atunci când secta creştină a devenit suficient de supărătoare încât să genereze o persecuţie acerbă din partea autorităţilor, marii preoţi ai evreilor ar fi fost gata să plătească pentru informaţii cu privire la furtul trupului, iar cazul lui Iuda este suficient ca să ne arate că un trădător s-ar fi putut găsi printre ei. Dacă luăm în considerare toate aceste aspecte, este imposibil să susţinem că ucenicii au furat trupul lui Hristos.
Rămâne a doua posibilitate. Întrucât evenimentul Învierii este prezentat de surse ca fiind cu totul altceva decât o întorcere la viaţa anterioară, el merită să fie denumit metaistoric sau transistoric.
Uneori unul sau doi L-au văzut pe Domnul, alteori un număr mai mare, cum a fost grupul celor unsprezece apostoli, Iisus arătându-se o dată chiar unui număr de 500 de ucenici. Cazul Apostolului Toma întăreşte încă o dată argumentul. El, care a refuzat să creadă spusele celorlalţi cu privire la Înviere până ce a probat personal certitudinea lor, a dat singur mărturie când l-a văzut pe Mântuitor: "Domnul meu şi Dumnezeul meu." Irezistibil în aceeaşi măsură este argumentul Sfântului Apostol Pavel, care nu a fost un naiv, ci un om învăţat, deosebit de ostil faţă de creştini la început. El însuşi afirmă cu tărie că L-a văzut pe Iisus după ce a înviat din morţi. De fapt, el a fost atât de convins de acest lucru, încât şi-a bazat tot restul vieţii pe această certitudine: Oare nu sunt eu liber?Nu sunt eu apostol? Nu am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? (1 Corinteni 9, 1) . Canon Kennett prezintă această idee convingător. El afirmă că Pavel a fost convertit la mai puţin de 5 ani după Înviere şi spune că "în cei câţiva ani scurşi de la răstignirea lui Iisus, dovezile cu privire la Învierea Sa au fost considerate absolut incotestabile de către cel puţin un om educat" (Interpreter 5, 1908-9, p.267).
Nu ar trebui să trecem cu vederea nici transformarea ucenicilor în urma Învierii. Fugii discipolilor, petrecută în timpul pătimirii lui Iisus şi accentuată în momentul morţii sale, exegeţii îi opun îndeobşte, nu fără temei, dinamismul ce marchează prima acţiune a celor unsprezece în Ierusalim, la câteva săptămâni după moartea lui Iisus. Există, totuşi, pericolul de a face din acest contrast o imagine a la Epinal (exagerată), completând cu imaginaţia informaţii pe care sursele nu le oferă decât cu parcimonie. Aşa cum am remarcat anterior, în zilele ce au urmat răstignirii au fost cuprinşi de panică şi deznădejde, dar la scurtă vreme după aceea au fost gata să moară în numele lui Iisus. Cum au trecut, oare, protagoniştii de la o stare de spirit la alta? Şi care a fost cauza revirimentului? De ce s-a petrecut această schimbare?
Unii au crezut că ucenicii au fost victimele unor halucinaţii. Pentru a evoca experienţa pascală, Sfântul Apostol Pavel se serveşte pur şi simplu de verbul "a vedea". Un verb folosit în mod repetat în relatările evanghelice cu referire la percepţiile martorilor. Pentru Pavel, şi cele ce urmează vor evidenţia acest lucru, nu poate fi vorba de "vedere" în sensul experienţei cotidiene, ci doar de o pecepţie vizionară.
Viziunea este un fenomen ce ţine de psihologie; aici intervin capacităţile imaginative, precum şi cele emotive ale subiectului. Lumea veche pare să fi fost familiarizată cu acest fenomen, viziunea fiind considerată, asemenea visului, un mod de comunicare între lumea cerească şi cea pământeană. Istoricul nu va fi, prin urmare, surprins să întâlnească referiri la acest mod de comunicare în mărturiile referitoare la Înviere, mai ales că ele provin, în bună parte, de la persoane ce au trecut prin "suferinţa doliului". În orice caz, "faptul că este vorba de viziuni nu le discreditează de la bun început" (P. Buhler).
Trebuie să facem un pas în plus, înregistrând maniera specifică în care tradiţia dă seama despre felul în care se realizează comunicarea pascală: nu porneşte de la partenerul uman, ci de la lumea cerească, altfel spus, nu se realizează sub forma viziunii, ci a apariţiei. Şi acest mod de comunicare era familiar lumii vechi, greceşti şi biblice. În acest punct se impune să facem cunoştinţă cu particularităţile de exprimare din 1 Cor. 15, 5, în acest scop fiind indispensabil să intrăm pentru un moment într-o discuţie mai tehnică.
Tradiţia creştină timpurie se inspiră, de fapt, dintr-o formulă care se utiliza deja în Vechiul Testament, atunci când se punea problema evocării apariţiilor divinităţii, "teofaniile", ca de pildă în Gen. 12, 7: "Iahve s-a arătat lui Avraam şi i-a zis: Toată ţara ceasta o voi da seminţiei tale. Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului care i se arătase". Există aici ceva mai mult decât o simplă particularitate gramaticală fără relevanţă reală. Stă probă însăşi insistenţa cu care comentează Filon din Alexandria formularea acestui pasaj:
Formula pare, aşadar, să exprime apariţia a ceva care se impune ca exterior, "ea traduce percepţia vizuală a unei persoane sau a unui obiect care, aparţinând lumii reale şi invizibile a divinului, nu poate deveni perceptibil(ă) omului decât printr-o stare de graţie, ce suspendă pentru un moment invizibilitatea Sa esenţială" (J. Schmitt, Dictionnaire de la Bible).
Sfântul Apostol Pavel face ferm deosebirea între experienţa pascală şi ceea ce mediul ambiant înţelegea prin viziuni, însă, abia în Epistola către Filipeni evocă el cu forţă maximă răsturnarea pe care a antrenat-o apariţia lui Hristos în viaţa sa: "Am fost cucerit de Iisus Hristos" (3, 12); comentatorii sunt de acord în a vedea în pasaj o referire la experienţa de pe drumul Damascului. Nu se poate exprima mai clar ceea ce am denumit mai devreme o apariţie subită şi neaşteptată. Astfel, arătările după Înviere nu pot fi explicate în sensul unor halucinaţii. În plus, odată ce au început, halucinaţiile au tendinţa să continue, în vreme ce arătările după Înviere au încetat brusc. Halucinaţiile sunt fenomene individuale, dar în cazul arătărilor, "peste cinci sute de fraţi deodată" (1 Corinteni 15, 6) L-au văzut pe Domnul. Nu are, aşadar, sens să înlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan spiritual, aşa cum ne-ar impune această teorie.
Contraargumentul încolţeşte chiar şi în mintea apostolilor: "li se părea că văd duh" (Luca 24, 37); erau ispitiţi să-L ia drept fantomă, de vreme ce acum erau absolut convinşi că fusese mort. Acestui contraargument îi răspunde pe loc Iisus Însuşi: "Pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre?" Şi le-a oferit proba materială, ca să nu mai rămână loc de îndoială: "Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu". Iar ca să-i încredinţeze definitiv, văzându-i încă înfricoşaţi, le-a grăit: "Aveţi ceva de mâncare?" Şi a mâncat în faţa lor o bucată de peşte fript, apoi dintr-un fagure de miere. Căci duhurile nu mănâncă. (Luca 24, 38 şi urm.)
Scriptura vorbeşte relativ puţin despre natura învierii trupului. Sfântul Apostol Pavel dă explicaţie despre un "trup duhovnicesc" (1 Cor. 15, 44), o sintagmă care pare să desemneze un trup care îndeplineşte nevoile spiritului. El face diferenţă între acesta şi "trupul fizic" pe care îl avem în prezent şi putem deduce că un astfel de "trup" este diferit în unele privinţe de cel pe care îl purtăm în viaţa pământească. Trupul spiritual are drept calităţi neputrezirea, gloria şi puterea (1 Cor. 15, 42). Domnul nostru ne-a învăţat că după Înviere nu va mai exista căsătorie şi, prin urmare, nici funcţii sexuale (Marcu 12, 25). Ni se spune, apoi, că "trupul stării noastre smerite" va fi "asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3, 21).
Se pare că trupul înviat al Domnului era întrucâtva asemănător cu trupul natural iar în alte privinţe, diferit. Hristos era acelaşi, dar purta un corp transfigurat; putea pătrunde oriunde, avea capacitatea de a se deplasa în spaţiu fără a mai fi împiedicat de materie, poseda trup material şi dematerializat în acelaşi timp. Faptul că a pătruns prin uşile încuiate, că S-a făcut nevăzut după ce li S-a descoperit lui Luca şi lui Cleopa, ne-o confirmă. Avea acea proprietate care în limbajul teologic latin de specialitate se cheamă ubicuitate, adică putea fi în acelaşi timp în mai multe locuri.
Nimeni nu îşi asuma riscurile propovăduirii decât dacă avea o certitudine specială. "Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit", vor da mărturie Sfinţii Apostoli ceva mai târziu (Fapte 4, 20). Probabil că ar trebui să adăugăm că certitudinea aceasta este reflectată în închinarea lor. Ei erau evrei iar evreii ţin cu tenacitate la obiceiurile lor religioase. Cu toate acestea, aceşti oameni au ţinut ziua Domnului în loc de Sabat, o amintire săptămânală a Învierii. În ziua aceea, ei celebrau Cina Domnului (Sfânta Împărtăşanie), care era o comemorare a unui Hristos mort, dar şi o comemorare fericită a binecuvântărilor date de Domnul viu şi triumfător. Celălat act sacru, botezul, era o aducere aminte a faptului că şi credincioşii erau îngropaţi cu Hristos şi înviaţi împreună cu El (Coloseni 2, 12). Învierea a acordat o semnificaţie clară tuturor acţiunilor lor.
Mulţi teologi din vremea noastră neagă posibilitatea unei învieri fizice. Ei şi-ar putea exprima crezul spunând că "oasele lui Iisus se odihnesc în pământul Palestinei". Ar putea să afirme că Iisus a înviat în kerigma - termen cu provenienţă din limba greacă, care înseamnă a fi crainic, vestitor, a anunţa. Să ne imaginăm cum se petreceau lucrurile într-o comunitate în care venea pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbeşte şi, apoi, prezenta pe scurt învăţătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunţa, vestea ceva, desfăşura, adică, o acţiune kerigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau mai mică (de la caz la caz) de catehizare. După catehizare cei instruiţi erau botezaţi, participau la Sfânta Liturghie şi, aici, ascultau apoi omilia şi, alternativ, predica tematică. Revenind la kerigma apostolică, precizăm că ea avea, în general, următoarea schemă: un mic rezumat al istoriei veterotestamentare, cu evidenţierea unor profeţii mesianice, apoi întruparea, activitatea, moartea şi învierea Domnului, încheindu-se cu anumite sfaturi morale. - Ucenicii au ajuns să înţeleagă că El a supravieţuit prin moarte şi că, în consecinţă pot propovădui că este viu. Sau acei teologi explică schimbarea prin ceva ce s-a petrecut înlăuntrul ucenicilor. Aceşti oameni L-au cunoscut pe Iisus trăind în adevărată libertate şi acum, ei înşişi au avut aceeaşi experienţă. Aceasta ar însemna că ei au ajuns să înţeleagă că Iisus nu a fost mort, ci că era o "influenţă vie". Există două dificultăţi majore în calea tuturor teoriilor de acest fel. Scrierile afirmă cât se poate de clar că Iisus a murit, a fost îngropat şi apoi a înviat. A doua dificultate este de ordin moral. Este cert că ucenicii au crezut că Hristos a înviat. Tocmai lucrul acesta i-a impulsionat şi a constituit tema propovăduirii lor. Dacă Iisus a fost, de fapt, mort, atunci Dumnezeu şi-a clădit Biserica pe o înşelăciune - o concluzie de neconceput. În plus, asemenea teorii ignoră mormântul gol, când aceasta este o realitate imuabilă.
Unii au crezut că ucenicii au fost victimele unor halucinaţii. Pentru a evoca experienţa pascală, Sfântul Apostol Pavel se serveşte pur şi simplu de verbul "a vedea". Un verb folosit în mod repetat în relatările evanghelice cu referire la percepţiile martorilor. Pentru Pavel, şi cele ce urmează vor evidenţia acest lucru, nu poate fi vorba de "vedere" în sensul experienţei cotidiene, ci doar de o pecepţie vizionară.
Viziunea este un fenomen ce ţine de psihologie; aici intervin capacităţile imaginative, precum şi cele emotive ale subiectului. Lumea veche pare să fi fost familiarizată cu acest fenomen, viziunea fiind considerată, asemenea visului, un mod de comunicare între lumea cerească şi cea pământeană. Istoricul nu va fi, prin urmare, surprins să întâlnească referiri la acest mod de comunicare în mărturiile referitoare la Înviere, mai ales că ele provin, în bună parte, de la persoane ce au trecut prin "suferinţa doliului". În orice caz, "faptul că este vorba de viziuni nu le discreditează de la bun început" (P. Buhler).
Trebuie să facem un pas în plus, înregistrând maniera specifică în care tradiţia dă seama despre felul în care se realizează comunicarea pascală: nu porneşte de la partenerul uman, ci de la lumea cerească, altfel spus, nu se realizează sub forma viziunii, ci a apariţiei. Şi acest mod de comunicare era familiar lumii vechi, greceşti şi biblice. În acest punct se impune să facem cunoştinţă cu particularităţile de exprimare din 1 Cor. 15, 5, în acest scop fiind indispensabil să intrăm pentru un moment într-o discuţie mai tehnică.
Forma elină a verbului "a vedea" utilizată în text (ophthe) semnifică literalmente: (Hristos) "a fost văzut". Acest pasiv ar cere în mod normal un complement care să indice agentul, ceea ce ar conduce la traducerea: (Hristos) "a fost văzut de Simon". Un atare complement nu se găseşte însă în varianta elină a acestui pasaj, care comportă doar un complement indirect. Automat, fraza devine neinteligibilă, ceea ce ne îndeamnă să reţinem pentru ophthe o altă variantă decât pasivul, în speţă utilizarea unui deponent (verb grec/latin care are formă pasivă şi înţeles activ): (Hristos) "S-a făcut văzut lui Simon", "i-a apărut lui Simon" sau, dacă presupunem că Dumnezeu este subiectul acţiunii: (Hristos) "a fost făcut vizibil".
Tradiţia creştină timpurie se inspiră, de fapt, dintr-o formulă care se utiliza deja în Vechiul Testament, atunci când se punea problema evocării apariţiilor divinităţii, "teofaniile", ca de pildă în Gen. 12, 7: "Iahve s-a arătat lui Avraam şi i-a zis: Toată ţara ceasta o voi da seminţiei tale. Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului care i se arătase". Există aici ceva mai mult decât o simplă particularitate gramaticală fără relevanţă reală. Stă probă însăşi insistenţa cu care comentează Filon din Alexandria formularea acestui pasaj:
Dumnezeu, "din dragoste pentru oameni", nu S-a întors de la sufletul care venise către el şi, întâlnindu-l, i-a arătat adevărata Sa natură, atât cât putea vedea cel care Îl privea. Aşa că s-a zis că nu înţelepciunea L-a văzut pe Dumnezeu, dar că "Dumnezeu S-a făcut văzut" înţeleptului, căci era imposibil ca cineva să înţeleagă adevărata Fiinţă, fără ca Aceasta să Se releve şi să se arate ea însăşi (De Abrahamo 79-80).
Formula pare, aşadar, să exprime apariţia a ceva care se impune ca exterior, "ea traduce percepţia vizuală a unei persoane sau a unui obiect care, aparţinând lumii reale şi invizibile a divinului, nu poate deveni perceptibil(ă) omului decât printr-o stare de graţie, ce suspendă pentru un moment invizibilitatea Sa esenţială" (J. Schmitt, Dictionnaire de la Bible).
Sfântul Apostol Pavel face ferm deosebirea între experienţa pascală şi ceea ce mediul ambiant înţelegea prin viziuni, însă, abia în Epistola către Filipeni evocă el cu forţă maximă răsturnarea pe care a antrenat-o apariţia lui Hristos în viaţa sa: "Am fost cucerit de Iisus Hristos" (3, 12); comentatorii sunt de acord în a vedea în pasaj o referire la experienţa de pe drumul Damascului. Nu se poate exprima mai clar ceea ce am denumit mai devreme o apariţie subită şi neaşteptată. Astfel, arătările după Înviere nu pot fi explicate în sensul unor halucinaţii. În plus, odată ce au început, halucinaţiile au tendinţa să continue, în vreme ce arătările după Înviere au încetat brusc. Halucinaţiile sunt fenomene individuale, dar în cazul arătărilor, "peste cinci sute de fraţi deodată" (1 Corinteni 15, 6) L-au văzut pe Domnul. Nu are, aşadar, sens să înlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan spiritual, aşa cum ne-ar impune această teorie.
Contraargumentul încolţeşte chiar şi în mintea apostolilor: "li se părea că văd duh" (Luca 24, 37); erau ispitiţi să-L ia drept fantomă, de vreme ce acum erau absolut convinşi că fusese mort. Acestui contraargument îi răspunde pe loc Iisus Însuşi: "Pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre?" Şi le-a oferit proba materială, ca să nu mai rămână loc de îndoială: "Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu". Iar ca să-i încredinţeze definitiv, văzându-i încă înfricoşaţi, le-a grăit: "Aveţi ceva de mâncare?" Şi a mâncat în faţa lor o bucată de peşte fript, apoi dintr-un fagure de miere. Căci duhurile nu mănâncă. (Luca 24, 38 şi urm.)
Scriptura vorbeşte relativ puţin despre natura învierii trupului. Sfântul Apostol Pavel dă explicaţie despre un "trup duhovnicesc" (1 Cor. 15, 44), o sintagmă care pare să desemneze un trup care îndeplineşte nevoile spiritului. El face diferenţă între acesta şi "trupul fizic" pe care îl avem în prezent şi putem deduce că un astfel de "trup" este diferit în unele privinţe de cel pe care îl purtăm în viaţa pământească. Trupul spiritual are drept calităţi neputrezirea, gloria şi puterea (1 Cor. 15, 42). Domnul nostru ne-a învăţat că după Înviere nu va mai exista căsătorie şi, prin urmare, nici funcţii sexuale (Marcu 12, 25). Ni se spune, apoi, că "trupul stării noastre smerite" va fi "asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3, 21).
Se pare că trupul înviat al Domnului era întrucâtva asemănător cu trupul natural iar în alte privinţe, diferit. Hristos era acelaşi, dar purta un corp transfigurat; putea pătrunde oriunde, avea capacitatea de a se deplasa în spaţiu fără a mai fi împiedicat de materie, poseda trup material şi dematerializat în acelaşi timp. Faptul că a pătruns prin uşile încuiate, că S-a făcut nevăzut după ce li S-a descoperit lui Luca şi lui Cleopa, ne-o confirmă. Avea acea proprietate care în limbajul teologic latin de specialitate se cheamă ubicuitate, adică putea fi în acelaşi timp în mai multe locuri.
Nimeni nu îşi asuma riscurile propovăduirii decât dacă avea o certitudine specială. "Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit", vor da mărturie Sfinţii Apostoli ceva mai târziu (Fapte 4, 20). Probabil că ar trebui să adăugăm că certitudinea aceasta este reflectată în închinarea lor. Ei erau evrei iar evreii ţin cu tenacitate la obiceiurile lor religioase. Cu toate acestea, aceşti oameni au ţinut ziua Domnului în loc de Sabat, o amintire săptămânală a Învierii. În ziua aceea, ei celebrau Cina Domnului (Sfânta Împărtăşanie), care era o comemorare a unui Hristos mort, dar şi o comemorare fericită a binecuvântărilor date de Domnul viu şi triumfător. Celălat act sacru, botezul, era o aducere aminte a faptului că şi credincioşii erau îngropaţi cu Hristos şi înviaţi împreună cu El (Coloseni 2, 12). Învierea a acordat o semnificaţie clară tuturor acţiunilor lor.
Mulţi teologi din vremea noastră neagă posibilitatea unei învieri fizice. Ei şi-ar putea exprima crezul spunând că "oasele lui Iisus se odihnesc în pământul Palestinei". Ar putea să afirme că Iisus a înviat în kerigma - termen cu provenienţă din limba greacă, care înseamnă a fi crainic, vestitor, a anunţa. Să ne imaginăm cum se petreceau lucrurile într-o comunitate în care venea pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbeşte şi, apoi, prezenta pe scurt învăţătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunţa, vestea ceva, desfăşura, adică, o acţiune kerigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau mai mică (de la caz la caz) de catehizare. După catehizare cei instruiţi erau botezaţi, participau la Sfânta Liturghie şi, aici, ascultau apoi omilia şi, alternativ, predica tematică. Revenind la kerigma apostolică, precizăm că ea avea, în general, următoarea schemă: un mic rezumat al istoriei veterotestamentare, cu evidenţierea unor profeţii mesianice, apoi întruparea, activitatea, moartea şi învierea Domnului, încheindu-se cu anumite sfaturi morale. - Ucenicii au ajuns să înţeleagă că El a supravieţuit prin moarte şi că, în consecinţă pot propovădui că este viu. Sau acei teologi explică schimbarea prin ceva ce s-a petrecut înlăuntrul ucenicilor. Aceşti oameni L-au cunoscut pe Iisus trăind în adevărată libertate şi acum, ei înşişi au avut aceeaşi experienţă. Aceasta ar însemna că ei au ajuns să înţeleagă că Iisus nu a fost mort, ci că era o "influenţă vie". Există două dificultăţi majore în calea tuturor teoriilor de acest fel. Scrierile afirmă cât se poate de clar că Iisus a murit, a fost îngropat şi apoi a înviat. A doua dificultate este de ordin moral. Este cert că ucenicii au crezut că Hristos a înviat. Tocmai lucrul acesta i-a impulsionat şi a constituit tema propovăduirii lor. Dacă Iisus a fost, de fapt, mort, atunci Dumnezeu şi-a clădit Biserica pe o înşelăciune - o concluzie de neconceput. În plus, asemenea teorii ignoră mormântul gol, când aceasta este o realitate imuabilă.
Nu încape, aşadar, îndoială că HRISTOS A ÎNVIAT!
BIBLIOGRAFIE:
J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Editura "Cartea Creştină" Oradea 1995
Jacques Schlosser, Iisus din Nazaret, Editura Corint Bucureşti 2003
Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu