Pentru cei care spun "nu" lui Santa Claus şi comercializării Crăciunului,
pentru cei care nu patapieviciază şi nu cred că Eminescu e "cadavrul din debara",
pentru cei care nu cred că e cool să exclami pe englezeşte ("O, my God!") când vezi o shaorma cât Empire State Building,
pentru cei care au ales să continue fără smartphone,
pentru cei care au spus "nu" face-book-ului şi au ales să continue la un click distanţă de "sign up",
pentru cei care nu citează chestia cu "cerul înstelat deasupra şi legea morală înăuntru" fără să îl fi citit pe Kant,
pentru toţi cei care au un cuvânt de spus împotriva înstrăinării patrimoniului cultural prin difuzarea unor reclame imbecile (Romtelecom, decembrie 2011; Romtelecom, Pavel şi Cleopatra Stratan),
dar, mai ales, pentru toţi aceia care pun preţ pe adevărata semnificaţie a Crăciunului şi nu etichetează "Gingle bells" sau "White Christmas" drept colinde,
de la Subsemnatul, numai RESPECT!
miercuri, 28 decembrie 2011
marți, 27 decembrie 2011
Mai este Crăciunul al nostru?
Un gând spre meditare, via Andrei Pleşu: "Sărbătorile au devenit, s-ar zice, un mod de a risipi cerul."
("fărâmă" extrasă din articolul "Ne-liniştea sărbătorilor", în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011, p. 73)
("fărâmă" extrasă din articolul "Ne-liniştea sărbătorilor", în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011, p. 73)
Colindăm colind, colindăm frumos, colindăm colind Domnului Hristos
Se văd în zări trei magi venind
Şi-o stea 'naintea lor
Pe drumul spre Ierusalim
Călătorind de zor.
Şi-acolo în Ierusalim
De-un prunc au întrebat;
Căci steaua Lui ei au văzut
Şi-au spus că-i Împărat.
Refren: Colindăm colind, colindăm frumos,
Colindăm colind Domnului Hristos
Un Împărat ce S-a născut
Noi nu am auzit;
Dar mergeţi voi şi-L căutaţi
Că poate-L veţi găsi.
Şi-ndată ce-au plecat la drum
Cu toţi se bucurară;
Că steaua iar 'naintea lor
Frumos li s-arătară.
Refren
Şi-au mers până la Betleem
Şi-acolo a stătut;
Că steaua-acolo i-a oprit
Din drumul lor cel lung.
La uşa unui grajd ajunşi
'Năuntru ei intrară;
Iar pruncul ce Îl căutau
În iesle Îl aflară.
Refren
Sărac în şură, lângă boi
Umil culcat pe paie
Aşa L-au găsit cei trei magi
Pe Dumnezeul slavei.
Dar ei pe El L-au cunoscut
Că este Împăratul
Cel bun, Cel mare şi Cel Sfant
Ce lumea a creat-o.
Refren
Şi dacă magii s-au plecat
Cu bucurie mare
Şi daruri scumpe din desagi
Au scos spre închinare.
Tămâie, smirnă, aur mult
Cu drag I-au dăruit
Ca unui Domn şi Dumnezeu
Şi Împărat slăvit.
Refren (2)
vineri, 14 octombrie 2011
Cine minte?
Cine minte? Traian Băsescu sau Valentin Stan?
Domnul profesor Valentin Stan, care este şi realizatorul emisiunii "Conexiuni" de la Antena3, pare că doreşte cu orice preţ să ne facă - dacă nu să ieşim în stradă şi să cerem restauraţia monarhiei - măcar să nu-l mai înfierăm pe fostul suveran Mihai 1, "eroul care a salvat Armata Română de la o catastrofă totală" în al doilea război mondial.
Recunosc, am trăit multă vreme cu convingerea figurii de erou a Mareşalului Antonescu, justificată, printre altele, de lectura unei prodigioase lucrări a unui istoric german, pe numele său Andreas Hillgruber, în care autorul descrie - obiectiv! - modul de-a dreptul mişelesc şi iresponsabil în care au procedat Regle şi camarila sa în preajma loviturii de stat de la 23 august 1944. În timp ce curierul guvernului român se afla în drum spre Stockholm, unde tratativele secrete Nanu-Kollonthai duse pentru încheierea unui armistiţiu cu URSS urmau să fie finalizate, a avut loc momentul crucial ce avea să pecetluiască destinul României pentru următoarele 5 decenii. Curierul a ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei de 24 august, cand era deja prea târziu. În plus, Ion Antonescu declarase în mod expres că nu are intenţia să se cramponeze de putere în cazul în care s-ar considera că este o piedică în calea binelui României ci, din contră, e gata să se retragă dacă liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu, ar fi avut succes. Astfel că realitatea acelor ani tulburi, nemistificată, reconstituită de un observator obiectiv pe baza unor surse probate, ne "cam" dă de gândit.
Scenariile în eventualitatea în care "actul" de la 23 august nu ar fi avut loc reprezintă o ispită permanentă, astfel că nu putem merge nici pe considerentul "dar dacă...". Faptele vorbesc iar Istoria - poate pe nedrept - este scrisă o singură dată; de Winston Churchill la Ialta, pe un bucată de hârtie.
Iar pentru că Istoria este o disciplină extrem de subiectivă - într-un fel a trăit-o "ex-regele" Mihai, altfel au văzut-o Churchill şi Antonescu - speculaţiile noastre nu fac decât să ambiguizeze inutil demersul pe care l-am început pentru a clarifica situaţia destul de încâlcită din vara anului 1944. Cert e că adevărul rezidă undeva în spatele declaraţiilor oficiale. Mareşalul nu este erou: el a fost un patriot pur sânge, renegat astăzi din ignoraţă, lipsă de recunoştinţă sau, pur şi simplu, din nesimţire făţişă. Cât despre Rege, titulatura de "trădător" nu este chiar cea mai oportună, având în vedere că face mai degrabă dovada unui proverb profund autohton: interesul poartă fesul.
Nu vreau să fiu părtinitor. Doar rămân la părerea că acuzaţia de trădare a Mareşalului rămâne un fals istoric iar execuţia sa un cap greu de acuzare împotriva Regelui Mihai şi a poporului român, încă prostit şi manipulat, după 20 de ani de "tranziţie", care nu a înţeles nici până astăzi faptul că trimiterea la moarte a miilor de soldaţi români în infernul de la Stalingrad s-a dispus de către Antonescu în speranţa că nord-vestul Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena, va fi fost retrocedat României la sfârşitul războiului de către Hitler în schimbul fidelităţii şi a sprijinului său necondiţionat. De altfel, Fuhrerul declarase, în cadrul unei convorbiri avute cu Conducătorul Statului Român în primăvara anului 1944, că "pentru el Acordul de la Viena nu mai există". Să mai spunem doar că Mareşalul poartă, într-adevăr, întreaga răspundere pentru dezastrul militar al Armatei Române (aici sunt întru totul de acord cu Valentin Stan), în timp ce Regele - ca o ironie a sorţii - este şi el responsabil pentru cei 50 de ani de dictatură comunistă care au distrus România creată de înaintaşii săi. Cu siguranţă că Istoria nu l-ar fi judecat dacă nu ar fi acţionat în interesul personal (gândind absolut pueril că noua putere îi va acorda sprijinul la conducerea Statului); dacă, pe această cale, nu ar fi acţionat - chiar inconştient - în interesul Uniunii Sovietice.
Mareşalul a fost şi el "om sub vremuri", sub stăpânirea Istoriei, sub coerciţia Istoriei stăpânită la rându-i de învingători. Incontestabil, a acţionat profund "românesc", în circumstanţele geo-politice şi istorice ale vremii, prin alegerea "răului cel mai mic". La capătul acestei întregi pledoarii, un exerciţiu de imaginaţie se impune în mod necesar: Noi cum am fi procedat în locul său?
Recunosc, am trăit multă vreme cu convingerea figurii de erou a Mareşalului Antonescu, justificată, printre altele, de lectura unei prodigioase lucrări a unui istoric german, pe numele său Andreas Hillgruber, în care autorul descrie - obiectiv! - modul de-a dreptul mişelesc şi iresponsabil în care au procedat Regle şi camarila sa în preajma loviturii de stat de la 23 august 1944. În timp ce curierul guvernului român se afla în drum spre Stockholm, unde tratativele secrete Nanu-Kollonthai duse pentru încheierea unui armistiţiu cu URSS urmau să fie finalizate, a avut loc momentul crucial ce avea să pecetluiască destinul României pentru următoarele 5 decenii. Curierul a ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei de 24 august, cand era deja prea târziu. În plus, Ion Antonescu declarase în mod expres că nu are intenţia să se cramponeze de putere în cazul în care s-ar considera că este o piedică în calea binelui României ci, din contră, e gata să se retragă dacă liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu, ar fi avut succes. Astfel că realitatea acelor ani tulburi, nemistificată, reconstituită de un observator obiectiv pe baza unor surse probate, ne "cam" dă de gândit.
Scenariile în eventualitatea în care "actul" de la 23 august nu ar fi avut loc reprezintă o ispită permanentă, astfel că nu putem merge nici pe considerentul "dar dacă...". Faptele vorbesc iar Istoria - poate pe nedrept - este scrisă o singură dată; de Winston Churchill la Ialta, pe un bucată de hârtie.
Iar pentru că Istoria este o disciplină extrem de subiectivă - într-un fel a trăit-o "ex-regele" Mihai, altfel au văzut-o Churchill şi Antonescu - speculaţiile noastre nu fac decât să ambiguizeze inutil demersul pe care l-am început pentru a clarifica situaţia destul de încâlcită din vara anului 1944. Cert e că adevărul rezidă undeva în spatele declaraţiilor oficiale. Mareşalul nu este erou: el a fost un patriot pur sânge, renegat astăzi din ignoraţă, lipsă de recunoştinţă sau, pur şi simplu, din nesimţire făţişă. Cât despre Rege, titulatura de "trădător" nu este chiar cea mai oportună, având în vedere că face mai degrabă dovada unui proverb profund autohton: interesul poartă fesul.
Nu vreau să fiu părtinitor. Doar rămân la părerea că acuzaţia de trădare a Mareşalului rămâne un fals istoric iar execuţia sa un cap greu de acuzare împotriva Regelui Mihai şi a poporului român, încă prostit şi manipulat, după 20 de ani de "tranziţie", care nu a înţeles nici până astăzi faptul că trimiterea la moarte a miilor de soldaţi români în infernul de la Stalingrad s-a dispus de către Antonescu în speranţa că nord-vestul Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena, va fi fost retrocedat României la sfârşitul războiului de către Hitler în schimbul fidelităţii şi a sprijinului său necondiţionat. De altfel, Fuhrerul declarase, în cadrul unei convorbiri avute cu Conducătorul Statului Român în primăvara anului 1944, că "pentru el Acordul de la Viena nu mai există". Să mai spunem doar că Mareşalul poartă, într-adevăr, întreaga răspundere pentru dezastrul militar al Armatei Române (aici sunt întru totul de acord cu Valentin Stan), în timp ce Regele - ca o ironie a sorţii - este şi el responsabil pentru cei 50 de ani de dictatură comunistă care au distrus România creată de înaintaşii săi. Cu siguranţă că Istoria nu l-ar fi judecat dacă nu ar fi acţionat în interesul personal (gândind absolut pueril că noua putere îi va acorda sprijinul la conducerea Statului); dacă, pe această cale, nu ar fi acţionat - chiar inconştient - în interesul Uniunii Sovietice.
Mareşalul a fost şi el "om sub vremuri", sub stăpânirea Istoriei, sub coerciţia Istoriei stăpânită la rându-i de învingători. Incontestabil, a acţionat profund "românesc", în circumstanţele geo-politice şi istorice ale vremii, prin alegerea "răului cel mai mic". La capătul acestei întregi pledoarii, un exerciţiu de imaginaţie se impune în mod necesar: Noi cum am fi procedat în locul său?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
