Cine minte? Traian Băsescu sau Valentin Stan?
Domnul profesor Valentin Stan, care este şi realizatorul emisiunii "Conexiuni" de la Antena3, pare că doreşte cu orice preţ să ne facă - dacă nu să ieşim în stradă şi să cerem restauraţia monarhiei - măcar să nu-l mai înfierăm pe fostul suveran Mihai 1, "eroul care a salvat Armata Română de la o catastrofă totală" în al doilea război mondial.
Recunosc, am trăit multă vreme cu convingerea figurii de erou a Mareşalului Antonescu, justificată, printre altele, de lectura unei prodigioase lucrări a unui istoric german, pe numele său Andreas Hillgruber, în care autorul descrie - obiectiv! - modul de-a dreptul mişelesc şi iresponsabil în care au procedat Regle şi camarila sa în preajma loviturii de stat de la 23 august 1944. În timp ce curierul guvernului român se afla în drum spre Stockholm, unde tratativele secrete Nanu-Kollonthai duse pentru încheierea unui armistiţiu cu URSS urmau să fie finalizate, a avut loc momentul crucial ce avea să pecetluiască destinul României pentru următoarele 5 decenii. Curierul a ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei de 24 august, cand era deja prea târziu. În plus, Ion Antonescu declarase în mod expres că nu are intenţia să se cramponeze de putere în cazul în care s-ar considera că este o piedică în calea binelui României ci, din contră, e gata să se retragă dacă liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu, ar fi avut succes. Astfel că realitatea acelor ani tulburi, nemistificată, reconstituită de un observator obiectiv pe baza unor surse probate, ne "cam" dă de gândit.
Scenariile în eventualitatea în care "actul" de la 23 august nu ar fi avut loc reprezintă o ispită permanentă, astfel că nu putem merge nici pe considerentul "dar dacă...". Faptele vorbesc iar Istoria - poate pe nedrept - este scrisă o singură dată; de Winston Churchill la Ialta, pe un bucată de hârtie.
Iar pentru că Istoria este o disciplină extrem de subiectivă - într-un fel a trăit-o "ex-regele" Mihai, altfel au văzut-o Churchill şi Antonescu - speculaţiile noastre nu fac decât să ambiguizeze inutil demersul pe care l-am început pentru a clarifica situaţia destul de încâlcită din vara anului 1944. Cert e că adevărul rezidă undeva în spatele declaraţiilor oficiale. Mareşalul nu este erou: el a fost un patriot pur sânge, renegat astăzi din ignoraţă, lipsă de recunoştinţă sau, pur şi simplu, din nesimţire făţişă. Cât despre Rege, titulatura de "trădător" nu este chiar cea mai oportună, având în vedere că face mai degrabă dovada unui proverb profund autohton: interesul poartă fesul.
Nu vreau să fiu părtinitor. Doar rămân la părerea că acuzaţia de trădare a Mareşalului rămâne un fals istoric iar execuţia sa un cap greu de acuzare împotriva Regelui Mihai şi a poporului român, încă prostit şi manipulat, după 20 de ani de "tranziţie", care nu a înţeles nici până astăzi faptul că trimiterea la moarte a miilor de soldaţi români în infernul de la Stalingrad s-a dispus de către Antonescu în speranţa că nord-vestul Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena, va fi fost retrocedat României la sfârşitul războiului de către Hitler în schimbul fidelităţii şi a sprijinului său necondiţionat. De altfel, Fuhrerul declarase, în cadrul unei convorbiri avute cu Conducătorul Statului Român în primăvara anului 1944, că "pentru el Acordul de la Viena nu mai există". Să mai spunem doar că Mareşalul poartă, într-adevăr, întreaga răspundere pentru dezastrul militar al Armatei Române (aici sunt întru totul de acord cu Valentin Stan), în timp ce Regele - ca o ironie a sorţii - este şi el responsabil pentru cei 50 de ani de dictatură comunistă care au distrus România creată de înaintaşii săi. Cu siguranţă că Istoria nu l-ar fi judecat dacă nu ar fi acţionat în interesul personal (gândind absolut pueril că noua putere îi va acorda sprijinul la conducerea Statului); dacă, pe această cale, nu ar fi acţionat - chiar inconştient - în interesul Uniunii Sovietice.
Mareşalul a fost şi el "om sub vremuri", sub stăpânirea Istoriei, sub coerciţia Istoriei stăpânită la rându-i de învingători. Incontestabil, a acţionat profund "românesc", în circumstanţele geo-politice şi istorice ale vremii, prin alegerea "răului cel mai mic". La capătul acestei întregi pledoarii, un exerciţiu de imaginaţie se impune în mod necesar: Noi cum am fi procedat în locul său?
Recunosc, am trăit multă vreme cu convingerea figurii de erou a Mareşalului Antonescu, justificată, printre altele, de lectura unei prodigioase lucrări a unui istoric german, pe numele său Andreas Hillgruber, în care autorul descrie - obiectiv! - modul de-a dreptul mişelesc şi iresponsabil în care au procedat Regle şi camarila sa în preajma loviturii de stat de la 23 august 1944. În timp ce curierul guvernului român se afla în drum spre Stockholm, unde tratativele secrete Nanu-Kollonthai duse pentru încheierea unui armistiţiu cu URSS urmau să fie finalizate, a avut loc momentul crucial ce avea să pecetluiască destinul României pentru următoarele 5 decenii. Curierul a ajuns la destinaţie în după-amiaza zilei de 24 august, cand era deja prea târziu. În plus, Ion Antonescu declarase în mod expres că nu are intenţia să se cramponeze de putere în cazul în care s-ar considera că este o piedică în calea binelui României ci, din contră, e gata să se retragă dacă liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu, ar fi avut succes. Astfel că realitatea acelor ani tulburi, nemistificată, reconstituită de un observator obiectiv pe baza unor surse probate, ne "cam" dă de gândit.
Scenariile în eventualitatea în care "actul" de la 23 august nu ar fi avut loc reprezintă o ispită permanentă, astfel că nu putem merge nici pe considerentul "dar dacă...". Faptele vorbesc iar Istoria - poate pe nedrept - este scrisă o singură dată; de Winston Churchill la Ialta, pe un bucată de hârtie.
Iar pentru că Istoria este o disciplină extrem de subiectivă - într-un fel a trăit-o "ex-regele" Mihai, altfel au văzut-o Churchill şi Antonescu - speculaţiile noastre nu fac decât să ambiguizeze inutil demersul pe care l-am început pentru a clarifica situaţia destul de încâlcită din vara anului 1944. Cert e că adevărul rezidă undeva în spatele declaraţiilor oficiale. Mareşalul nu este erou: el a fost un patriot pur sânge, renegat astăzi din ignoraţă, lipsă de recunoştinţă sau, pur şi simplu, din nesimţire făţişă. Cât despre Rege, titulatura de "trădător" nu este chiar cea mai oportună, având în vedere că face mai degrabă dovada unui proverb profund autohton: interesul poartă fesul.
Nu vreau să fiu părtinitor. Doar rămân la părerea că acuzaţia de trădare a Mareşalului rămâne un fals istoric iar execuţia sa un cap greu de acuzare împotriva Regelui Mihai şi a poporului român, încă prostit şi manipulat, după 20 de ani de "tranziţie", care nu a înţeles nici până astăzi faptul că trimiterea la moarte a miilor de soldaţi români în infernul de la Stalingrad s-a dispus de către Antonescu în speranţa că nord-vestul Transilvaniei, pierdut prin Dictatul de la Viena, va fi fost retrocedat României la sfârşitul războiului de către Hitler în schimbul fidelităţii şi a sprijinului său necondiţionat. De altfel, Fuhrerul declarase, în cadrul unei convorbiri avute cu Conducătorul Statului Român în primăvara anului 1944, că "pentru el Acordul de la Viena nu mai există". Să mai spunem doar că Mareşalul poartă, într-adevăr, întreaga răspundere pentru dezastrul militar al Armatei Române (aici sunt întru totul de acord cu Valentin Stan), în timp ce Regele - ca o ironie a sorţii - este şi el responsabil pentru cei 50 de ani de dictatură comunistă care au distrus România creată de înaintaşii săi. Cu siguranţă că Istoria nu l-ar fi judecat dacă nu ar fi acţionat în interesul personal (gândind absolut pueril că noua putere îi va acorda sprijinul la conducerea Statului); dacă, pe această cale, nu ar fi acţionat - chiar inconştient - în interesul Uniunii Sovietice.
Mareşalul a fost şi el "om sub vremuri", sub stăpânirea Istoriei, sub coerciţia Istoriei stăpânită la rându-i de învingători. Incontestabil, a acţionat profund "românesc", în circumstanţele geo-politice şi istorice ale vremii, prin alegerea "răului cel mai mic". La capătul acestei întregi pledoarii, un exerciţiu de imaginaţie se impune în mod necesar: Noi cum am fi procedat în locul său?
