GOD SAVE THE KING! GOD SAVE ROMANIA!

Nu. Nu voi căuta să calific în vreun fel declaraţiile lui "Ştim-noi-cui" la adresa ultimului monarh al României. În schimb, doar o clarificare.

Renunţ la o introducere inutilă şi declar că orice acuză de "trădare" la adresa lui Mihai I nu are temei decât în baza actului de la 23 august 1944: un armistiţiu unilateral (cu Aliaţii), total fictiv, coroborat cu arestarea Conducatorului de facto al statului român la acea vreme - Mareşalul Ion Antonescu. Nicidecum în baza abdicării din 30 decembrie 1947, survenită la presiunea lui Petru Groza.

Regele are circumstanţe atenuante având în vedere vârsta fragedă pe care o avea în contextul evenimentelor din preajma loviturii de palat; era, cu alte cuvinte, un copil nematurizat care a servit pe post de jucărie a tovarăşului Stalin timp de patru ani, între 1944 şi 1948.

"Procesul marii trădări naţionale" (pentru a folosi propagandistica formulă comunistă), lansat de această dată în versiune neo-comunistă de către personagiul politic care "cârmuieşte" de unul singur destinul ţării româneşti, nu ar avea baze legitime decât în măsura în care i-ar strânge laolaltă, şi nu în contumacie, pe el şi pe toţi escrocii care au înşelat grosolan încrederea oamenilor de rând, mai vinovaţi decât ei pentru că le-au dat benevol o pâine de mâncat şi un fotoliu comod în Parlament.

GOD SAVE THE KING! GOD SAVE ROMANIA ...şi pe noi toţi!
Amin!

Stufenplanul lui Hitler şi implicaţiile sale

Având în vedere că luna aceasta se împlinesc 70 de ani de la declanşarea "Operaţiunii Barbarossa" (22 iunie 1941), m-am gândit că ar fi interesant de aflat unele amănunte mai puţin ştiute privind politica expansionistă dusă de dictatorul nazist Adolf Hitler în preajma celei de a doua conflagraţii mondiale. Readuc, pe această cale, în atenţie aşa-numitul Stufenpan ("plan pe etape"), simptom al unei obsesii de natură patologică, proiectat astfel încât să conducă finalmente la confruntarea decisivă pentru supremaţia mondială între "Marele Reich German" şi Statele Unite ale Americii. În acest sens, am încercat o traducere cât mai pe înţeles a unei secţiuni de articol de pe Wikipedia, inaccesibil în limba română.

Istoricul german Andreas Hillgruber argumentează că Hitler a avut un „plan pe etape” de cucerire şi genocid, mai întâi în Europa de Est, urmând ca ulterior să îl extindă la nivel global. Departe de a acţiona la întâmplare, Hitler a încercat să ducă un program politic cu implicaţii mondiale, coerent şi detaliat, având drept ţel ultim nici mai mult nici mai puţin decât cucerirea întregii lumi. Hillgruber susţine că politica lui Hitler a fost „geografic proiectată” astfel încât „să cuprindă tot globul”; în continuare, „doctrina universală a anti-semitismului şi a darwinismului social, fundamentale în cazul programului său, trebuiau să îmbrăţişeze întreaga omenire”. După Hillgruber, cucerirea Uniunii Sovietice şi intenţionata alianţă cu Marea Britanie erau cele mai importante etape ale Stufenplanului lui Hitler.

Izbucnirea războiului în 1939, provocat de Hitler dar nu preconizat să curpindă şi invazia Poloniei, a devansat calendarul „programului” său. Hillgruber a invocat în sprijinul propriei teze „Planul Z” din ianuarie 1939, precum şi planurile lui Hitler din iunie 1940 care prevedeau anexarea în mare măsură a Africii împreună cu puncte strategice cheie în Atlantic, dovadă că Führerul grăbea sincronizarea cu ultima confruntare plănuită, cea cu Statele Unite.

Potrivit acestui argument, prima etapă a planului lui Hitler consta în afirmarea Germaniei pe plan militar ca mare putere şi realizarea obiectivelor politicii externe tradiţionale a Republicii de la Weimar. A doua etapă ar fi însemnat o serie de războaie regionale rapide, soldate cu distrugrea unor state precum Polonia, Cehoslovacia şi Franţa. O a treia etapă ar fost lichidarea Uniunii Sovietice şi, implicit, a ceea ce Hitler numea „regimul ei iudeo-bolşevic”. Al patrulea stagiu ar fi însemnat un război împotriva Statelor Unite al Germaniei Mari, în alianţă cu Imperiul Britanic şi Japonia. Hillgruber susţine că după cucerirea URSS, Hitler ar fi intenţionat să cuprindă cea mai mare parte a Africii, să pună la punct o uriaşă marină şi, în alianţă cu japonezii şi britanicii, să se angajeze într-un „război al continentelor” pentru dominaţia mondială:

„După crearea unui Imperiu continental european, a cărui existenţă era garantată de subminarea Rusiei, o a doua etapă a exapnsiunii era anexarea de teritorii complementare în Africa Centrală, precum şi crearea unui sistem de baze maritime care să susţină o flotă puternică în Atlantic şi în Oceanul Indian. Germania, în alianţă cu Japonia şi, dacă era posibil, cu Marea Britanie, ar fi izolat SUA, în primă fază, şi ar fi îngrădit-o în emisfera vestică. În faza următoare ar fi avut loc un «război al continentelor» în care «Imperiul German de naţiune germană» ar fi luptat împotriva Americii pentru supremaţia mondială.”

Hillgruber arată că strategia „războiului-fulger” (Blitzkrieg) era, în mare măsură, bazată pe considerente de ordin economic, având în vedere că, pentru primele etape ale stufenplanului, Germania nu avea resursele necesare unui război de durată, iar de aceea un program militar bazat pe calitate, nu pe cantitate, reprezenta uzul cel mai raţional al capacităţii economice a Germaniei. Dorinţa liderului nazist de a amâna bătălia finală cu SUA pentru ultima etapă a Stufenplanului era determinată de considerente economice, şi anume de credinţa că numai o Germanie cu lebensraum sufficient, controlând mare parte din Eurasia şi Africa, ar fi imună în privinţa efectelor blocadei şi ar avea resursele economice necesare pentru a egala capacitatea economică enormă a Statelor Unite.

În opinia lui Hillgruber, programul politicii externe a lui Hitler era total nerealist şi irealizabil. Istoricul german arată că intenţia lui Hitler în privinţa renunţării Germaniei la revendicările coloniale şi navale în schimbul recunoaşterii sferei sale de influenţă în întreaga Europă de către Marea Britanie, se baza pe aserţiunea nefondată că interesele britanice se limitau strict la sfera colonial şi navală. Hillgruber notează că Marea Britanie reprezenta în aceeaşi măsură o putere europeană şi mondială, care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea dezechilibru în ecuaţia de putere, aşa cum propunea Hitler încă din 1920, în Mein Kampf. În plus, sfidarea Uniunii Sovietice şi, în special, a potenţialului de luptă al Armatei Roşii, era o iluzie extrem de periculoasă care finalmente s-a dovedit fatală.

Aşa cum arată Andreas Hillgruber, decizia lui Hitler de a declara război Statelor Unite înainte de a fi încheiat bătălia împotriva Uniunii Sovietice se datora credinţei sale că SUA ar fi putut învinge repede Japonia şi, deci, era mai bine să îi angajeze pe americani în confruntare, în timp ce Germania era, încă, implicată într-un război pe două fronturi. De asemenea, hotărârea Führerului a fost influenţată de opinia sa că URSS va fi învinsă cel târziu în vara lui 1942.

65 de ani de la execuţia Mareşalului Antonescu: 1 iunie 1946 - 1 iunie 2011

La 1 iunie 1946, Tribunalul Poporului din Bucureşti i-a condamnat la moarte pe Mareşalul ION ANTONESCU şi pe colaboratorii săi, la ordinul Moscovei. Omul care înfruntase cu un curaj nebunesc colosul de la Răsărit - "Măreaţa Uniune Sovietică" - pentru corectarea unei nedreptăţi istorice, sfârşea executat în incinta închisorii Jilava, ca un criminal de rând. Astfel a sfârşit visul reîntregirii unui popor urgisit de Istorie şi a început aciuarea zgomotoasă a puterii comuniste la cârma statului. Dictatul de la Viena, apoi guvernul Petru Groza. O nedreptate istorică dublată de o alta, pe de-a-ntregul catastrofală, menită să distrugă ce a avut mai frumos poporul român în perioada interbelică.

Recunoştinţă veşnică Mareşalului ION ANTONESCU şi tuturor Eroilor români care şi-au dat viaţa pentru Patria-mamă!

ZIUA ÎNVIERII, POPOARE SĂ NE LUMINĂM!

Cuvânt la Luminata Înviere a lui Hristos al Sfântului Teofan Zăvorâtul

PAŞTILE DOMNULUI, PAŞTILE! Din moarte la viaţă ne-a adus pe noi Domnul cu Învierea Sa. Şi iată, Învierea aceasta "îngerii o laudă în cer", văzând cum străluceşte firea omenească îndumnezeită întru slava dinainte rânduită ei, în ipostasul Domnului Răscumpărătorul, în al cărui chip, prin puterea Învierii Sale, aveau a se preface toţi cei ce au crezut cu adevărat într-Însul şi s-au alipit cu tot sufletul de El. Slavă, Doamne, preaslăvitei Învierii Tale! Îngerii cântă împreună bucurându-se cu noi şi văzând plinirea cetei lor; iar pe noi învredniceşte-ne, Doamne, să Te slăvim cu inimă curată pe Tine, Cel Înviat, văzând în învierea Ta curmarea stricăciunii care ne roade, sămânţa vieţii noi prealuminate şi zorii veşnicei slave care va să vină, în care Tu ai intrat ca Înaintemergător prin Învierea cea de dragul nostru. Nu numai limbile omeneşti, dar nici măcar cele îngereşti nu sunt în stare să tâlcuiască negrăita Ta milă către noi, Doamne, Care ai înviat în chip preaslăvit!

Binevestind Întruparea Domnului, îngerul spune: "Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de dar", şi vestind păstorilor Naşterea lui Hristos Mântuitorul, grăieşte de asemenea: "Iată, binevestesc vouă bucurie mare"; însă vestind femeilor Învierea Domnului, el nu spune decât: "Nu este aici, a înviat!". Nu mai adaugă: "Bucuraţi-vă!", căci bucuria umple inima de la sine îndată ce vine încredinţarea că Domnul a înviat cu adevărat. Atunci, încredinţarea aceasta era simţită: îngerul a pregătit-o, iar Domnul, prin arătarea Sa, a săvărşit-o. La noi, acum, totul este înveşmântat în strai de bucurie şi toţi se lasă prinşi în şuvoiul bucuriei de obşte. Tu însă sileşte-Ţi gândul să se rupă de cele din afară şi, adunându-te în inimă, trezeşte acolo adevărul Învierii, în toată lărgimea, adâncimea şi înălţimea sa, ca să nu te arăţi bucurându-Te numai pe dinafară, ci şi în tine însuţi să porţi duhul bucuriei care ţâşneşte dinlăuntru ca un izvor de apă luminoasă ce saltă din adâncurile pământului.

HRISTOS A ÎNVIAT!

DESPRE ÎNVIEREA DOMNULUI PUŢIN ALTFEL

La acesta noi toţi suntem martori
(Faptele Apostolilor 2, 32)

*

Creştinismul - religia unor "nebuni"? Fără îndoială. Creştinismul nu e doar religia lui Hristos cel răstignit, ci şi (iar asta mai cu seamă) a lui Hristos cel Înviat. Cu siguranţă că e religia unor nebuni - a unora "nebuni pentru Hristos". Ruşii au şi un cuvânt special pentru asemenea oameni: iurodivi.

Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.

1 Corinteni: 19-21

Creştinii primelor veacuri erau atât de convinşi în veridicitatea credinţei lor, încât mergeau până la moarte în numele unui ideal; idealul lor se chema Iisus Hristos. Ei sunt iurodivii, iar propovăduirea lor era Învierea: "Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15, 14). Ce adevăr poate fi mai autentic şi mai convingător decât acesta? Dacă Hristos nu a înviat cu adevărat, nu avem nicio garanţie că mântuirea noastră a fost realizată. Realitatea Învierii Domnului are, deci, o semnificaţie profundă. Dacă nu este Înviere - explică Sfântul Apostol Pavel - rămâne "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (1 Cor. 15, 32). Învierea opune istoriei un modus vivendi, care face din "slujitorii literei" "slujitori ai duhului" (2 Cor. 3, 6). "Cele vechi au trecut, iată s-au făcut noi" (5, 17).

*

Scripturile ne relatează despre moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, îngroparea şi Învierea Sa cea de a treia zi. Potrivit Sfintelor Evanghelii, primele care au aflat vestea Învierii Domnului au fost femeile mironosiţe, cărora îngerul le-a arătat mormântul gol. În continuare, într-o perioadă de câteva săptămâni după Înviere, Domnul S-a arătat urmaşilor săi din când în când. Sfântul Apostol Pavel, care are în vedere câteva dintre aceste arătări, nu menţionează direct mormântul gol, ceea ce indică faptul că această dovadă a lipsit din tradiţia primară. La aceasta se poate răspunde pe bună dreptate cu afirmaţia că Apostolul subînţelege că mormântul era gol atunci când femeile mironosiţe au mers să ungă trupul lui Iisus. Ce altceva se înţelege atunci când el spune că Iisus "a fost îngropat şi a înviat a treia zi..." (1 Corinteni 15, 4)? Menţionarea expresă a îngropării nu ar avea sens dacă el nu s-ar gândi la mormântul gol. Apoi, lucrul acesta este menţionat de toate cele patru Evanghelii. De aici, tradiţia creştină autentică.
Astfel, dacă mormântul a fost găsit gol, ori discipolii lui Iisus au luat trupul, ori Hristos a înviat cu adevărat. Prima ipoteză este prea dificil de susţinut. Toate dovezile arată că ucenicii nu se gândeau nicidecum la Înviere, de vreme ce erau deziluzionaţi, învinşi şi se ascundeau de frica iudeilor. În plus, evanghelistul Matei menţionează că a fost pusă o strajă la mormânt, aşa încât ei nu ar fi putut fura trupul chiar dacă ar fi vrut. Dar lucrul care face şi mai improbabilă această teorie este desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, faptul că ucenicii au suferit pentru propovăduirea Învierii, aşa cum se arată în Faptele Apostolilor. Unii au fost închişi în temniţă iar Iacov a fost executat. Oamenii nu suferă asemenea pedepse pentru a susţine ceva ce ştiu că este un neadevăr. Trebuie să ţinem cont de asemenea că, atunci când secta creştină a devenit suficient de supărătoare încât să genereze o persecuţie acerbă din partea autorităţilor, marii preoţi ai evreilor ar fi fost gata să plătească pentru informaţii cu privire la furtul trupului, iar cazul lui Iuda este suficient ca să ne arate că un trădător s-ar fi putut găsi printre ei. Dacă luăm în considerare toate aceste aspecte, este imposibil să susţinem că ucenicii au furat trupul lui Hristos.
Rămâne a doua posibilitate. Întrucât evenimentul Învierii este prezentat de surse ca fiind cu totul altceva decât o întorcere la viaţa anterioară, el merită să fie denumit metaistoric sau transistoric.
Uneori unul sau doi L-au văzut pe Domnul, alteori un număr mai mare, cum a fost grupul celor unsprezece apostoli, Iisus arătându-se o dată chiar unui număr de 500 de ucenici. Cazul Apostolului Toma întăreşte încă o dată argumentul. El, care a refuzat să creadă spusele celorlalţi cu privire la Înviere până ce a probat personal certitudinea lor, a dat singur mărturie când l-a văzut pe Mântuitor: "Domnul meu şi Dumnezeul meu." Irezistibil în aceeaşi măsură este argumentul Sfântului Apostol Pavel, care nu a fost un naiv, ci un om învăţat, deosebit de ostil faţă de creştini la început. El însuşi afirmă cu tărie că L-a văzut pe Iisus după ce a înviat din morţi. De fapt, el a fost atât de convins de acest lucru, încât şi-a bazat tot restul vieţii pe această certitudine: Oare nu sunt eu liber?Nu sunt eu apostol? Nu am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? (1 Corinteni 9, 1) . Canon Kennett prezintă această idee convingător. El afirmă că Pavel a fost convertit la mai puţin de 5 ani după Înviere şi spune că "în cei câţiva ani scurşi de la răstignirea lui Iisus, dovezile cu privire la Învierea Sa au fost considerate absolut incotestabile de către cel puţin un om educat" (Interpreter 5, 1908-9, p.267).

Nu ar trebui să trecem cu vederea nici transformarea ucenicilor în urma Învierii. Fugii discipolilor, petrecută în timpul pătimirii lui Iisus şi accentuată în momentul morţii sale, exegeţii îi opun îndeobşte, nu fără temei, dinamismul ce marchează prima acţiune a celor unsprezece în Ierusalim, la câteva săptămâni după moartea lui Iisus. Există, totuşi, pericolul de a face din acest contrast o imagine a la Epinal (exagerată), completând cu imaginaţia informaţii pe care sursele nu le oferă decât cu parcimonie. Aşa cum am remarcat anterior, în zilele ce au urmat răstignirii au fost cuprinşi de panică şi deznădejde, dar la scurtă vreme după aceea au fost gata să moară în numele lui Iisus. Cum au trecut, oare, protagoniştii de la o stare de spirit la alta? Şi care a fost cauza revirimentului? De ce s-a petrecut această schimbare?
Unii au crezut că ucenicii au fost victimele unor halucinaţii. Pentru a evoca experienţa pascală, Sfântul Apostol Pavel se serveşte pur şi simplu de verbul "a vedea". Un verb folosit în mod repetat în relatările evanghelice cu referire la percepţiile martorilor. Pentru Pavel, şi cele ce urmează vor evidenţia acest lucru, nu poate fi vorba de "vedere" în sensul experienţei cotidiene, ci doar de o pecepţie vizionară.
Viziunea este un fenomen ce ţine de psihologie; aici intervin capacităţile imaginative, precum şi cele emotive ale subiectului. Lumea veche pare să fi fost familiarizată cu acest fenomen, viziunea fiind considerată, asemenea visului, un mod de comunicare între lumea cerească şi cea pământeană. Istoricul nu va fi, prin urmare, surprins să întâlnească referiri la acest mod de comunicare în mărturiile referitoare la Înviere, mai ales că ele provin, în bună parte, de la persoane ce au trecut prin "suferinţa doliului". În orice caz, "faptul că este vorba de viziuni nu le discreditează de la bun început" (P. Buhler).
Trebuie să facem un pas în plus, înregistrând maniera specifică în care tradiţia dă seama despre felul în care se realizează comunicarea pascală: nu porneşte de la partenerul uman, ci de la lumea cerească, altfel spus, nu se realizează sub forma viziunii, ci a apariţiei. Şi acest mod de comunicare era familiar lumii vechi, greceşti şi biblice. În acest punct se impune să facem cunoştinţă cu particularităţile de exprimare din 1 Cor. 15, 5, în acest scop fiind indispensabil să intrăm pentru un moment într-o discuţie mai tehnică.

Forma elină a verbului "a vedea" utilizată în text (ophthe) semnifică literalmente: (Hristos) "a fost văzut". Acest pasiv ar cere în mod normal un complement care să indice agentul, ceea ce ar conduce la traducerea: (Hristos) "a fost văzut de Simon". Un atare complement nu se găseşte însă în varianta elină a acestui pasaj, care comportă doar un complement indirect. Automat, fraza devine neinteligibilă, ceea ce ne îndeamnă să reţinem pentru ophthe o altă variantă decât pasivul, în speţă utilizarea unui deponent (verb grec/latin care are formă pasivă şi înţeles activ): (Hristos) "S-a făcut văzut lui Simon", "i-a apărut lui Simon" sau, dacă presupunem că Dumnezeu este subiectul acţiunii: (Hristos) "a fost făcut vizibil".

Tradiţia creştină timpurie se inspiră, de fapt, dintr-o formulă care se utiliza deja în Vechiul Testament, atunci când se punea problema evocării apariţiilor divinităţii, "teofaniile", ca de pildă în Gen. 12, 7: "Iahve s-a arătat lui Avraam şi i-a zis: Toată ţara ceasta o voi da seminţiei tale. Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului care i se arătase". Există aici ceva mai mult decât o simplă particularitate gramaticală fără relevanţă reală. Stă probă însăşi insistenţa cu care comentează Filon din Alexandria formularea acestui pasaj:

Dumnezeu, "din dragoste pentru oameni", nu S-a întors de la sufletul care venise către el şi, întâlnindu-l, i-a arătat adevărata Sa natură, atât cât putea vedea cel care Îl privea. Aşa că s-a zis că nu înţelepciunea L-a văzut pe Dumnezeu, dar că "Dumnezeu S-a făcut văzut" înţeleptului, căci era imposibil ca cineva să înţeleagă adevărata Fiinţă, fără ca Aceasta să Se releve şi să se arate ea însăşi (De Abrahamo 79-80).

Formula pare, aşadar, să exprime apariţia a ceva care se impune ca exterior, "ea traduce percepţia vizuală a unei persoane sau a unui obiect care, aparţinând lumii reale şi invizibile a divinului, nu poate deveni perceptibil(ă) omului decât printr-o stare de graţie, ce suspendă pentru un moment invizibilitatea Sa esenţială" (J. Schmitt, Dictionnaire de la Bible).
Sfântul Apostol Pavel face ferm deosebirea între experienţa pascală şi ceea ce mediul ambiant înţelegea prin viziuni, însă, abia în Epistola către Filipeni evocă el cu forţă maximă răsturnarea pe care a antrenat-o apariţia lui Hristos în viaţa sa: "Am fost cucerit de Iisus Hristos" (3, 12); comentatorii sunt de acord în a vedea în pasaj o referire la experienţa de pe drumul Damascului. Nu se poate exprima mai clar ceea ce am denumit mai devreme o apariţie subită şi neaşteptată. Astfel, arătările după Înviere nu pot fi explicate în sensul unor halucinaţii. În plus, odată ce au început, halucinaţiile au tendinţa să continue, în vreme ce arătările după Înviere au încetat brusc. Halucinaţiile sunt fenomene individuale, dar în cazul arătărilor, "peste cinci sute de fraţi deodată" (1 Corinteni 15, 6) L-au văzut pe Domnul. Nu are, aşadar, sens să înlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan spiritual, aşa cum ne-ar impune această teorie.
Contraargumentul încolţeşte chiar şi în mintea apostolilor: "li se părea că văd duh" (Luca 24, 37); erau ispitiţi să-L ia drept fantomă, de vreme ce acum erau absolut convinşi că fusese mort. Acestui contraargument îi răspunde pe loc Iisus Însuşi: "Pentru ce vă tulburaţi şi pentru ce se stârnesc asemenea gânduri în inimile voastre?" Şi le-a oferit proba materială, ca să nu mai rămână loc de îndoială: "Priviţi mâinile şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu". Iar ca să-i încredinţeze definitiv, văzându-i încă înfricoşaţi, le-a grăit: "Aveţi ceva de mâncare?" Şi a mâncat în faţa lor o bucată de peşte fript, apoi dintr-un fagure de miere. Căci duhurile nu mănâncă. (Luca 24, 38 şi urm.)
Scriptura vorbeşte relativ puţin despre natura învierii trupului. Sfântul Apostol Pavel dă explicaţie despre un "trup duhovnicesc" (1 Cor. 15, 44), o sintagmă care pare să desemneze un trup care îndeplineşte nevoile spiritului. El face diferenţă între acesta şi "trupul fizic" pe care îl avem în prezent şi putem deduce că un astfel de "trup" este diferit în unele privinţe de cel pe care îl purtăm în viaţa pământească. Trupul spiritual are drept calităţi neputrezirea, gloria şi puterea (1 Cor. 15, 42). Domnul nostru ne-a învăţat că după Înviere nu va mai exista căsătorie şi, prin urmare, nici funcţii sexuale (Marcu 12, 25). Ni se spune, apoi, că "trupul stării noastre smerite" va fi "asemenea trupului slavei Sale" (Filipeni 3, 21).
Se pare că trupul înviat al Domnului era întrucâtva asemănător cu trupul natural iar în alte privinţe, diferit. Hristos era acelaşi, dar purta un corp transfigurat; putea pătrunde oriunde, avea capacitatea de a se deplasa în spaţiu fără a mai fi împiedicat de materie, poseda trup material şi dematerializat în acelaşi timp. Faptul că a pătruns prin uşile încuiate, că S-a făcut nevăzut după ce li S-a descoperit lui Luca şi lui Cleopa, ne-o confirmă. Avea acea proprietate care în limbajul teologic latin de specialitate se cheamă ubicuitate, adică putea fi în acelaşi timp în mai multe locuri.

Nimeni nu îşi asuma riscurile propovăduirii decât dacă avea o certitudine specială. "Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit", vor da mărturie Sfinţii Apostoli ceva mai târziu (Fapte 4, 20). Probabil că ar trebui să adăugăm că certitudinea aceasta este reflectată în închinarea lor. Ei erau evrei iar evreii ţin cu tenacitate la obiceiurile lor religioase. Cu toate acestea, aceşti oameni au ţinut ziua Domnului în loc de Sabat, o amintire săptămânală a Învierii. În ziua aceea, ei celebrau Cina Domnului (Sfânta Împărtăşanie), care era o comemorare a unui Hristos mort, dar şi o comemorare fericită a binecuvântărilor date de Domnul viu şi triumfător. Celălat act sacru, botezul, era o aducere aminte a faptului că şi credincioşii erau îngropaţi cu Hristos şi înviaţi împreună cu El (Coloseni 2, 12). Învierea a acordat o semnificaţie clară tuturor acţiunilor lor.
Mulţi teologi din vremea noastră neagă posibilitatea unei învieri fizice. Ei şi-ar putea exprima crezul spunând că "oasele lui Iisus se odihnesc în pământul Palestinei". Ar putea să afirme că Iisus a înviat în kerigma - termen cu provenienţă din limba greacă, care înseamnă a fi crainic, vestitor, a anunţa. Să ne imaginăm cum se petreceau lucrurile într-o comunitate în care venea pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbeşte şi, apoi, prezenta pe scurt învăţătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunţa, vestea ceva, desfăşura, adică, o acţiune kerigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau mai mică (de la caz la caz) de catehizare. După catehizare cei instruiţi erau botezaţi, participau la Sfânta Liturghie şi, aici, ascultau apoi omilia şi, alternativ, predica tematică. Revenind la kerigma apostolică, precizăm că ea avea, în general, următoarea schemă: un mic rezumat al istoriei veterotestamentare, cu evidenţierea unor profeţii mesianice, apoi întruparea, activitatea, moartea şi învierea Domnului, încheindu-se cu anumite sfaturi morale. - Ucenicii au ajuns să înţeleagă că El a supravieţuit prin moarte şi că, în consecinţă pot propovădui că este viu. Sau acei teologi explică schimbarea prin ceva ce s-a petrecut înlăuntrul ucenicilor. Aceşti oameni L-au cunoscut pe Iisus trăind în adevărată libertate şi acum, ei înşişi au avut aceeaşi experienţă. Aceasta ar însemna că ei au ajuns să înţeleagă că Iisus nu a fost mort, ci că era o "influenţă vie". Există două dificultăţi majore în calea tuturor teoriilor de acest fel. Scrierile afirmă cât se poate de clar că Iisus a murit, a fost îngropat şi apoi a înviat. A doua dificultate este de ordin moral. Este cert că ucenicii au crezut că Hristos a înviat. Tocmai lucrul acesta i-a impulsionat şi a constituit tema propovăduirii lor. Dacă Iisus a fost, de fapt, mort, atunci Dumnezeu şi-a clădit Biserica pe o înşelăciune - o concluzie de neconceput. În plus, asemenea teorii ignoră mormântul gol, când aceasta este o realitate imuabilă.

Nu încape, aşadar, îndoială că HRISTOS A ÎNVIAT!


BIBLIOGRAFIE:
J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Editura "Cartea Creştină" Oradea 1995
Jacques Schlosser, Iisus din Nazaret, Editura Corint Bucureşti 2003
Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989